Getica - Iordanes

"Cea mai buna carte privind istoria  romanilor si formarea natiunilor europene scrisa in anul 551 d. Hr. si singurul izvor istoric direct. din mileniul 1. Cu o prefata a editorului si un studiu introductiv substantial  de Gabriel Gheorghe. Editie critica latina- romana."
DESPRE IZVOARE

Cel ce vrea sa afle istoria  Daciei din surse directe, adica din cronici contemporane evenimentelor sau apropiate ca timp, are parte de niste surprize. Prima ar fi aceea ca despre Dacia si despre daci  au scris nume ilustre, fie istorici, fie  imparati sau cei din anturajul lor, ceea ce inseamna ca Dacia era un subiect demn de interes  in acea vreme pentru contemporani. Mentionam cateva nume dintr-o perioada istorica cuprinsa intre sec. 1 i. Hr si  primele trei secole dupa Hristos: Diodor din Sicilia   (Cartea 21 din Biblioteca istorica), Dio Cassius (Istoria romana, Cartea 67 si 68), Imparatul Augustus, Titus Livius,  Dio Chrysostomos (Getica), Criton, (medicul personal al lui Traian (Getica), Traian ( De bello dacico), Tacit  (biografia lui Traian). A doua surpriza este ca niciuna din operele autorilor citati referitoare la Dacia nu mai exista! Ceea ce a ajuns la cunostinta publica se datoreaza unor referiri indirecte. Lista este mult mai lunga.
 Unele explicatii punctuale s-ar putea gasi.
 Resentimente umane, sa zicem.  Cand Domitian, de pilda, a decretat drept crima citirea cartilor despre daci ale lui Titus Livius, ne putem gandi la necazurile pricinuite de daci imparatului, care, invingator in doua razboaie, a trebuit totusi sa le plateasca tribut invinsilor.
 Apararea reputatiei stirbite ar fi alta explicatie, in cazul interdictiei  promulgate de imparatul Caracalla, privind simpla rostire a numelui  get pentru a scoate din constiinta publica faptul ca si-a asasinat propriul frate, Geta, interdictie urmata de un adevarat carnagiu soldat cu  aproape  20 de mii de victime.
Totusi, apar destule semne de intrebare. Ne-am putea folosi  de cateva exemple dintr-o multitudine de cazuri.
 Pe de o parte, ridicarea unei columne, o capodopera arhitecturala consacrata victoriei romane asupra dacilor, care exprima orgoliul si satisfactia imparatului Traian, dar si un neobisnuit omagiu si o dovada de respect  la adresa unor mari invinsi, dacii, sau, mai tarziu, construirea arcului lui Constantin cu acele statui de daci  simbolizand nobletea si intelepciunea unui neam  si alte asemenea, coroborate, pe de alta parte cu disparitia  dovezilor la varful istoriei, amploarea interdictiilor  culminand  cateva secole mai tarziu cu  dispozitia papei Grigore cel Mare de ardere, pur si simplu, a cartilor despre daci.

 
 NOUL CONTEXT ISTORIC

Ne aflam la aproape patru sute cincizeci de ani de la epoca plina de glorie cand Traian cucerea Dacia. Scena istoriei este acum alta. Daco-getii de odinioara, deveniti acum ostrogoti  (cei din rasarit) si vizigoti (cei din apus) incep sa aiba un cuvant de spus in destinul imperiului. Roma cunoscuse schimbari radicale si momente pline de umilinta. Fusese de doua ori devastata de vizigoti, Alaric in anul 409, Atavulf in 412  si de vandali in anul 455. Imperiul Roman se afla in plina disolutie. Criza politica a  imperiului roman se adanceste inca din timpul imparatului Constantin odata cu diviziunea  de la inceputul secolului 4 in Imperiul Roman de Apus cu capitala la Roma si cel de Rasarit cu capitala la Constantinopol.
Intre timp, crestinismul castiga teren  si tot mai multe populatii, intre care si gotii, urmasii getilor, se convertesc la  crestinism.
Europa nascenta cunoaste invazia hunilor cu toate complicatiile survenite.
Contextul istoric al celor doua imperii favorizeaza ample mutatii demografice, cu consecinte decisive privind nasterea viitoarelor natiuni si limbi  europene de mai tarziu.
    Gotii, prin cele doua ramuri nascute din ansi (sacerdotii lui Decebal), adica Baltii, respectiv vizigotii, si Amalii, adica ostrogotii, joaca un rol din ce in ce mai activ in cele doua imperii. De fapt, inca din timpul lui Burebista daco-getii, apoi gotii, s-au implicat de-a lungul timpului  in  viata si destinul imperiului roman.

GETICA LUI  IORDANES

Cartea a fost scrisa in anul 551 in limba latina si reprezinta un compendiu al unei lucrari mai ample, realizata de senatorul  Cassiodor in 12 volume, la comanda lui Teodoric cel Mare,  imparatul ostrogot al gotilor si romanilor de la Ravenna (454-526), care, constient de originea sa getica, voia sa lase posteritatii o dovada scrisa in acest sens. Lucrarea lui Cassiodor a fost pierduta astfel  incat, dupa moartea imparatului, un alt ostrogot, Iordanes, un apropiat al lui Cassiodor, a scris Getica  sau despre originea si faptele getilor, in mod declarat inspirata din opera senatorului.
De-a lungul timpului, istoricii europeni au utilizat lucrarea lui Iordanes mai mult ca un instrument partizan si de manipulare, in functie de interesele nationale, decat ca un veritabil izvor istoric. In Romania, accesul la aceasta carte a avut loc in anul  1939 prin editia lui G. Popa- Lisseanu, o traducere nefericita, lacunara  si plina de inexactitati si de adausuri imaginare, sustinand un punct de vedere bizar si in afara adevarului istoric, care, in mod sigur a alimentat deruta istoricilor romani.

DESPRE ASA-ZISA CONFUZIE GETI/ GOTI

    O seama de istorici straini  “au remarcat” confuzia pe care Iordanes ar fi facut-o intre geti si goti si de aici a iesit o  controversa  bine fabricata, ajungandu-se  chiar si  la enormitatea ca autorul n-a stiut despre ce  scrie. Pretextul a fost acela ca, desi in titlu se vorbeste despre geti, in cuprinsul cartii apar referiri despre goti. Aici nu este vorba de superficialitate ci  de-a dreptul de rea credinta.
 Reamintim ca autorul Geticii  este un got “ coborator din neamul amalilor” (§266) care are constiinta ca este get si vorbeste despre originea si faptele getilor, adica despre stramosii sai, dar se adreseaza  gotilor, contemporanilor sai. In cuprinsul cartii referirile la identitatea dintre geti si goti se fac in deplina cunostinta de cauza. La un moment dat,  chiar precizeaza, referindu-se la o alta Getica, a istoricului Dio Chrysostomos, “care geti, am dovedit mai inainte ca au fost goti”( §58). Indiferent ce grafie au cele doua notiuni, Iordanes stie foarte bine ca acestea desemneaza unul si acelasi neam, aceeasi realitate etnica. Atunci cand vorbeste de originea si peregrinarile istorice ale neamului ii numeste goti situandu-i  ca vechime pe timpul lui Zamolxe (secolul V i. Hr,  §39.), dar  respecta opinia lui Dio Chrysostomos sau a lui Vergiliu care ii numeau geti (§ 40).
 Abordarea lui Iordanes este totodata si o chestiune de stil si de tehnica a discursului. Modalitatea de abordare a subiectului nu poate ignora publicul tinta, adica societatea gotica a secolului VI. Vorbind despre geti este nevoit sa-si alimenteze mereu argumentatia cu corespondentul goti daca vrea sa fie convingator.

 EPOS SI ISTORIE

Ca  in orice epos, Iordanes nareaza  despre originea gotilor, despre avatarurile calatoriei lor, impleteste legende si mituri pana ajunge la fapte istorice verificabile. In mod corespunzator, discernem un timp nedefinit al originilor, un timp legendar si mitic si un timp  al evenimentelor istoriei propriu zise, cand cartea poate fi socotita un adevarat izvor istoric caruia ii vom acorda mai multa importanta.
Nu ne vom opri asupra originii gotilor in viziunea lui Iordanes pentru ca acest aspect a fost disecat magistral in studiul introductiv, observand in treacat ca meteahna exotismului este o caracteristica umana care  functioneaza la fel de bine in zilele noastre, ca si acum un mileniu si jumatate.
Trecutul mitic sau legendar istoric, eroii si episoadele homerice, amazoanele, razboaiele cu persii, Alexandru Macedon, Cezar, Burebista, Deceneu, Domitian, Diurpaneus (Decebal) s. a. toate acestea sunt evocate in cheie eroica si in relatie cu geto-gotii alcatuind un tablou cu tenta generala  glorioasa.

VANDALII SI HUNII

    Spre sfarsitul secolului 4 se petrec doua evenimente cu consecinte pe termen  lung pentru geto-goti: plecarea din Panonia a vandalilor infranti in urma cu 60 de ani de catre in regele got Geberich (§114), dar acceptati de  imparatul Constantin, si aparitia hunilor in anul 375,  care se stabilesc in Panonia parasita de vandali.
    Hunii au reprezentat un cosmar oribil pentru popoarele europene din acea vreme. Oripilat de modul in care acestia isi sluteau copiii inca din leagan pentru a inspira groaza  mai tarziu cand deveneau luptatori, Iordanes le atribuie acestora o geneza halucinanta, o imperechere intre duhurile care bantuiau mlastina Meotida (Marea de Azov) si niste femei care practicau magia in aceeasi zona (§121, 127-129).
    Asadar, hunii lui Balamber, profitand  de starea subreda a sanatatii  lui  Ermanarich si de faptul ca ostrogotii erau in acel timp despartiti de vizigoti, ii ataca si-i  supun pe ostrogoti. O parte din ei vor ramane subjugati  hunilor (§130). Vizigotii, in aceste imprejurari, solicita imparatului Valens sa le dea o parte din Tracia si Moesia in schimbul supunerii si crestinarii. Valens, al carui scop era sa-i utilizeze pe geti “ ca pe un zid al imperiului sau in fata celorlalte popoare” (§131, 132), accepta, dar niste intrigi si o foamete ascut spiritele si conflictul  vizigotilor cu romanii ia sfarsit cu infrangerea si moartea lui Valens.

CADEREA HUNILOR

In urma unei solii de pace din partea papei Leon,  Atila se intoarce in tinuturile sale din Panonia de unde, recurgand la alt viclesug, il ameninta pe imparatul de rasarit Marcian cu devastarea provinciilor daca nu-i plateste un tribut mai vechi, insa se intoarce impotriva vizigotilor si alanilor cu scopul de a schimba rezultatul razboiului. Dar, Torismud, regele vizigotilor ii ghiceste planul si patrunde in zona stapanita de alani unde are loc o lupta similara celei din Campiile Catalaunice, dar, de data aceasta decisiva, in urma careia Atila, invins „a fost nevoit sa se refugieze in salasurile sale proprii.“ (§227). O retragere fara glorie a celui mai temut tiran al vremii, urmata de o moarte banala, in urma unei hemoragii nocturne, la propria-i  nunta, in anul 453.