Fratii corsicani - Alexandre Dumas

Alexandre Dumas (1802–1870) este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori francezi, autorul celebrelor romane istorice Cei trei muschetari (1844), După douăzeci de ani (1845), Contele de Monte-Cristo (1844–1846), Regina Margot (1845), Vicontele de Bragelonne (1847).
În martie 1841, naratorul, Alexandre Dumas, face o călătorie în Corsica, unde cunoaşte familia văduvei Savilia de Franchi, mama gemenilor Louis, avocat la Paris, şi Lucien, un adevărat corsican. Romanul spune povestea celor doi gemeni a căror familie a fost masacrată de clanul Sagona. Separaţi la naştere, cei doi se regăsesc după 20 de ani.
În acest roman scurt, foarte sobru, scris la persoana întâi, Dumas îşi demonstrează talentul de dramaturg, creând o ambianţă teatrală.
Fraţii corsicani a cunoscut numeroase adaptări pentru cinematograf şi televiziune.

Fragment:

" Am observat cu admiratie ca, din exces de prudenta, notarul nu a scos nicio vorba despre gaina care il punea pe Colona intr-o pozitie atat de proasta in fata lui Orlandi. 
    Chipul lui Colona se insenina pe masura ce fata lui Orlandi se in-tuneca. Acesta din urma se uita la oratania pe care o tinea 'in mana ca un barbat care este vizibil cuprins de teribila tentatie de a i-o azvarli lui Colona direct in cap. O privire a lui Lucien de Franchi insa a oprit aceasta rea intentie in fasa. 
    Primarul isi dadu seama ca nu mai este vreme de pierdut; urca de-a-ndaratelea, tinand in continuare cele doua maini una intr-alta, fara a-i slabi o clipa din priviri pe cei doi proaspat reconciliati. Apoi, pentru a preintampina orice discutie care ar fi putut aparea oricand la momentul semnarii, dat fiind ca fiecare adversar considera faptul de a semna primul drept o concesie, lua pana si semna el insusi, convertind astfel rusinea in onoare, si i-o intinse apoi lui Orlandi, care semna si i-o inmana lui Lucien. Acesta, folosind acelasi subterfugiu pacifist, i-o dadu lui Colona, care facu si el o cruce pe actul cu pricina. 
    În acel moment, au rasunat cantece ecleziastice, asa cum se canta Te Deum dupa victorie. 
    Am semnat cu totii imediat dupa aceea, la gramada, fara a tine seama de rang sau de titlu, la fel cum, cu douazeci si patru de ani in urma, nobilimea Frantei a semnat protestul impotriva ducelui de Maine. 
    Apoi cei doi eroi ai zilei au intrat in biserica si s-au dus sa inge-nuncheze de o parte si de alta a corului, fiecare in locul care ii fusese destinat. 
    Am observat ca, din acest moment, Lucien a devenit cat se poate de linistit. Se incheiase totul, reconcilierea era parafata, nu doar in fata oamenilor, ci si in fata lui Dumnezeu. 
    Restul slujbei religioase a decurs fara a aparea vreun eveniment care sa merite a fi consemnat. 
    Cand slujba s-a terminat, Orlandi si Colona au iesit urmand acelasi ceremonial. 
    La usa, la invitatia primarului, si-au atins din nou mainile Apoi, alaturi de cortegiile de rude si prieteni, a apucat-o fiecare pe drumul catre casa lui, unde in ultimii trei ani de zile nu mai pusese piciorul nici unul, nici celalalt. 
    Cat despre Lucien si cu mine, ne-am intors la casa doamnei de Franchi, unde ne astepta masa. 
    În ciuda interesului al carui obiect eram, nu mi-a fost prea greu sa observ ca Lucien mi-a citit numele peste umarul meu in momentul in care ma semnam la sfarsitul actului de reconciliere, iar acest nume nu ii era intru totul necunoscut. 
    Dimineata, il anuntasem pe Lucien de hotararea mea de a pleca dupa masa; eram chemat de urgenta la Paris de repetitiile la O casatorie sub Ludovic al XV-lea si, in ciuda insistentelor mamei si fiului, mi-am mentinut decizia. 
    Atunci, Lucien mi-a cerut permisiunea de a se folosi de oferta mea si de a-i scrie fratelui sau, iar doamna de Franchi care, sub taria ei de eroina din Antichitate, ascundea totusi o inima de mama, m-a pus sa ii promit ca voi inmana eu insumi aceasta scrisoare fiului ei. "