Finul Risipitor si Limita de Discretie - Adela Naghiu

O luciditate aspra strabate poezia Adelei Naghiu si ii da puls si identitate. Din luciditate se alimenteaza si patosul lipsei de iluzie, al dezamagirii si amaraciunii, strunit insa in asa fel incat sa nu depaseasca „limita de discretie”: „voi accepta moartea/ din plictiseala si viata de frica/ si viata vesnica de gura satului”. Adeseori, enunturile se incarca de materie pana la refuz si capata greutatea unui burduf plin cu mercur: „copilul meu nu stie/ ca eu scriu/ e ca si cum as alapta pe furis/ un prunc strain/ ca si cum as avea o boala rusinoasa”. Gravitatea nu inseamna monotonie si nici lipsa de flexibilitate, poetei fiindu-i deopotriva familiare ludicul, (auto)ironia si intertextualitatea. Memorabile sunt scenariile premortuare, de felul celui pe care il citez aici: „noi cu pamantul nu stim ce sa facem/ asa ca-l luam la spinare/ si mai mergem asa/ o bucata de vreme/ apoi ne prefacem ca nu-l mai avem/ si mai mergem asa/ o bucata de vreme/ pana incepe sa ni se scurga/ pe gat si pe brate/ dar nu ne mai uitam decat la picioare/ tot mergem, tot mergem/ pana cand si pamantul se sfarseste/ si picioarele noastre/ pasesc singure/ apoi incep sa nu mai aiba pe ce sa paseasca”. Revenind la luciditatea care reprezinta firul rosu al volumului, trebuie sa reproduc o definitie dureros de adevarata a prezentului nostru continuu: „ne-am invatat trecutul/ la televizor/ si viitorul ne ramane mic/ si trebuie sa-l dam altora/ n-am fost niciodata/ ceea ce suntem/ n-am vrut niciodata/ decat cu o jumatate de gura/ si cand am castigat/ n-am stiut cine-a castigat/ si cand ne-am pierdut/ in amanunte/ a venit intotdeauna cineva/ sa spuna ceva”. Inclin sa cred ca aceasta carte chiar are „sa spuna ceva”.

(Ioan Es. Pop)

RECENZII