Filosofia ca Arta - Hermann Keyserling

In colectia Logos Spermatikos a aparut o noua carte a filosofului Hermann Keyserling, care ne explica, in stilul sau special, cum „filosofia este mai putin o stiinta si mai mult o arta. Or, arta este expresia cea mai inalta si cea mai vie a vietii”.

Fragment Filosofia ca Arta

I. FILOSOFIA CA ARTA
Vremurile se schimba. Dupa ce a fost infatisat timp de secole ca o faptura ostila luminii, straina de viata, ca un fel de bufnita, ai carei ochi de erudit inarmati cu o pereche  de ochelari nu parasesc niciodata hartiile si nu privesc natura decat pentru a o critica si a o defaima, iata ca filosoful incepe putin cate putin sa-si vada din nou recunoscut rolul ce ii revenea pe timpul lui Platon, cand era amantul inflacarat al intelepciunii. Dar amantul tipic nu este batranul cu spirit senin; este efebul impetuos si plin de ardoare. Si dupa ce vreme de numeroase decenii metafizica a fost vazuta drept cea mai uscata si mai abstracta dintre disciplinele erudite, drept chintesenta insasi a plictiselii, astazi exista unii care stiu, si multi care banuiesc ca filosofia este mai putin o stiinta si mai mult o arta. Or, arta este expresia cea mai inalta si cea mai vie a vietii. In fapt, filosofia nu este o stiinta decat in masura in care orice alta arta este o stiinta – intrucat e vorba de manuirea perfecta a unor mijloace de expresie, de stapanirea unei anumite tehnici, de cunoasterea si intelegerea materiei de elaborat. Tehnica ganditorului este gandirea insasi. A fi capabil sa gandeasca are cu adevarat pentru el o valoare pur tehnica; in ea consta competenta lui, tot asa dupa cum sculptorul trebuie sa fie capabil sa-si manuiasca dalta; prezenta acestei facultati suntem deci indreptatiti s-o pretindem la orice ganditor care are curajul sa apara in public. Mijlocul de expresie al ganditorului este limbajul, in sensul ca o idee nu se realizeaza decat intr-o formulare clara si lipsita de ambiguitati. In sfarsit, materia lui prima sunt cunostintele. Asa cum muzicianul trebuie sa aiba in sange stiinta armoniei si a contrapunctului si sa stie sa aprecieze exact efectul fiecarei succesiuni de sunete si al fiecarui ansamblu muzical prin raport la ceea ce precede si la ceea ce urmeaza, filosoful trebuie sa stapaneasca legile gandirii si sa poata judeca limpede raportul dintre idei, precum si valoarea lor relativa. Si asa cum la pictor trebuie presupusa o cunoastere suficient de completa a materiei artei sale, pentru ca sa poata intelege rolul chimic al culorilor pe care le foloseste, sa anticipeze influentele lor reciproce si posibilele lor transformari, filosoful trebuie sa stapaneasca stiinta epocii lui si sa-i aprecieze corect rezultatele, pentru ca tabloul lumii pe care il alcatuieste sa nu se ofileasca prea repede, iar degradarea culorilor sa nu-l ameninte cu distrugerea. In acest sens, dar numai in acest sens, filosoful este un savant in intelesul propriu al cuvantului; calitatea lui de savant nu are insa valoare decat in acea parte a profesiei sale care poate fi invatata si predata. Dar a filosofa este cu adevarat o arta. Ganditorul lucreaza cu legile gandirii si cu datele stiintei exact asa cum opereaza muzicianul cu sunetele. El trebuie sa gaseasca acorduri, sa-si imagineze succesiuni de sunete, sa topeasca partile intr-un intreg in virtutea unor raporturi necesare. Dar pentru asta el are nevoie de arta. Cunostintele cele mai intinse n-ar putea sa produca, doar prin ele insele, o viziune asupra lumii; nici judecata cea mai patrunzatoare nu descopera vreodata un nou adevar. E vorba de a organiza cunostintele pozitive, de a introduce un subiect in interiorul obiectului, de a intemeia ceea ce nu este decat un fenomen tranzitoriu pe fundamentul unei idei; e vorba de a li se conferi o structura unor fenomene amorfe, de a da o forma materiei si de a o trezi astfel la viata. De aceea, problema esentiala a filosofiei, ca a fiecarei arte, este aceea a formei. Problema valorii cutarei viziuni asupra lumii se reduce in cele din urma la o problema de stil. Evident, cand vorbesc despre stil, nu ma refer la forma exterioara, exprimata prin limbaj, ci am in vedere stilul gandirii. Un mare ganditor nu trebuie sa fie neaparat – desi de obicei este − si un mare scriitor. Arta lui nu consta in a forma cuvinte, fraze si idei, ci in a forma probleme. Sarcina lui nu este aceea de a exprima ceea ce se stie deja, ci de a dispune necunoscutul in asa fel incat acesta sa devina cognoscibil. Din perspectiva ganditorului, scriitorul nu este decat un simplu decorator. Capacitatea plastica a scriitorului se dezvaluie dupa felul in care spune ceea ce, la urma urmei, ar putea gandi si spune toata lumea. Cea a ganditorului ‒ dupa punctul de vedere din care isi infatiseaza obiectul, dupa maniera in care pune problemele care li se ofera ca atare tuturor. Intreaga si unica lui originalitate rezida in acest „cum”. Neutralitatea materiei prime, considerata in ea insasi, se evidentiaza in filosofie mai puternic decat in celelalte arte, din moment ce toti ganditorii n-au tratat in definitiv decat o singura tema: aceea a raporturilor dintre Spirit si Natura sau, pentru a folosi formula mai pretentioasa a unei alte epoci, dintre Lume si Dumnezeu. Filosofii se diferentiaza unul de altul doar dupa modul in care pun aceasta problema. Forma este cea care ii confera materiei dimensiunea ei spirituala. Iar aceasta forma este o functie a stilului. Filosofia este, exact in acelasi sens ca si pictura sau muzica, o arta. Ea dispune de mijloace de expresie care ii sunt proprii; de aceea realizarile ei starnesc altfel de impresii decat ale celorlalte arte. Perfectiunea unei sculpturi sau a unei opere muzicale ne impresioneaza in functie de frumusetea ei. Perfectiunea unei viziuni despre lume ne izbeste in functie de adevarul ei. Dar ce este adevarul, daca nu o forma particulara a perfectiunii estetice? − Hume, constatand ca natura nu ne ofera nicio dovada a necesitatii principiului cauzalitatii, conchide de aici ca intrebarea „de ce?” isi avea originea doar in obisnuinta si, prin urmare, daca vrem sa mergem la fondul lucrurilor, era arbitrara. Kant, care porneste de la aceleasi premise, dar caruia,  pe deasupra, nu-i scapa faptul ca daca vrem sa intelegem, nu putem evita chestiunea cauzei, ajunge la concluzia ca ideea de cauzalitate este o premisa necesara, o conditie prima, un principiu fundamental al experientei si – tocmai in virtutea cestui fapt – nu poate fi derivata din experienta. Noi acceptam teza lui Kant drept adevarata. Dar ea nu se deosebeste de cea a lui Hume decat prin modul in care este pusa problema, prin nimic altceva. Asadar, ceea ce asigura adevarul si valoarea criticii ratiunii pure este o calitate de ordin formal, exact asa cum forma Sarutului lui Rodin da valoarea si frumusetea acestuia. Adevarul insusi, privit in acest context, este o expresie a calitatilor de ordin estetic, la fel ca frumusetea unui poem sau a unei statui. De aceea, descoperirea unor noi adevaruri implica, nu mai putin decat orice alt efort artistic, o vocatie intima si originala. Cunostintele nu sunt niciodata de ajuns. Cel care ar dori sa practice filosofia bizuindu-se  numai pe eruditie ar semana cu artistul care, lipsit de un talent autentic, ar incerca sa creeze ca un artist, numai cu experienta cursurilor academice. Nu este cu totul imposibil. Cel care este creator doar intr-o masura infima, dar este foarte laborios, detine o experienta considerabila si suficient discernamant pentru a distinge ceea ce este bine de ceea ce este rau, va aprecia intr-o maniera acceptabila nu doar lucrarile altora, ci si pe cele proprii – daca va investi suficient timp, daca stie sa culeaga cu asiduitate ideile bune care ii vin si le respinge fara crutare pe cele care nu valoreaza nimic – le va aduce pana la a nu fi rele. Pana la aceasta limita precisa ‒ limita a ceea ce nu este rau, sau, asa cum insinueaza criticii caustici, „nu tocmai rau” ‒  orice arta poate fi inlocuita prin stiinta completata de judecata. Acesta este domeniul artei academice, careia filosofia i-a furnizat din toate timpurile un contingent considerabil. Dar, oricat de importanta ar fi disciplina, numai inspiratia spontana ii permite artistului sa atinga grandoarea si perfectiunea adevarata. Nimeni nu si-a creat vreodata prin efortul depus un stil pe care nu l-a avut la origine. Filosofia este asadar o arta. Daca lasam acum deoparte aspectul estetic al problemei pentru a o aborda din perspectiva categoriilor psihologice, vom ajunge la aceleasi rezultate. Ca toate manifestarile esentiale ale vietii, filosofia s-a nascut dintr-o nevoie imperioasa a sufletului de a stabili un raport satisfacator intre el si lume si de a pune capat unei stari de tensiune. Ea incearca sa stabileasca o relatie vie intre Univers si Spirit. Dar celelalte arte, care infatiseaza viata interioara, urmaresc oare un alt scop? Goethe, care „a trait” mai intens poate decat orice alt creator aceasta conexiune dintre om si natura, a aratat, la drept vorbind, putin interes pentru abstractiunile metafizice. La el, sentimentul Universului si-a gasit expresia in versuri nemuritoare. Beethoven s-a confruntat cu spiritul Universului in acordurile si in simfoniile sale, iar sensul Universului nu este mai putin prezent in ultimele sale cvartete decat in cele mai desavarsite sisteme metafizice ce au ajuns pana la noi. Platon, Goethe, Beethoven: toti au aspirat catre acelasi ideal. Dar s-au folosit de limbaje diferite. Unul a gasit in sunete expresia cea mai vie a simtului sau asupra Universului, altul in concepte si in idei. Si cand la acesta din urma, centrul de greutate al naturii sale s-a mutat din minte in inima, critica s-a transformat intr-o mistica. Fiindca se poate intampla ca o dorinta arzatoare a sufletului, dupa ce a gasit pentru multa vreme in analiza rece a conceptelor o detensionare satisfacatoare, sa izbucneasca pe neasteptate, ca o invocatie inflacarata adresata cerului. In felul acesta, nu putini ganditori au devenit niste sfinti. Atunci cand natura intima a omului este lasata sa vorbeasca liber, granitele fixate de scolile de gandire dispar. Fara indoiala, filosofia, religia si arta au domenii distincte, care nu pot fi comparate unul cu celalalt. Si totusi, ele alcatuiesc o unitate, in sensul ca se nasc din aceeasi sursa si ii permit unei aspiratii a spiritului creator, in principiu aceeasi, sa se exprime. Folosindu-se de limbaje diferite, diversele tendinte ale omului nu vorbesc niciodata, in esenta, decat despre Unic si Inexprimabil. Din aceste consideratii reiese caracterul strict personal al oricarei filosofii. Nu pot exista conceptii impersonale despre lume, termenul insusi contine o contradictie. Filosoful nu fotografiaza Lumea, asa cum pictorul nu fotografiaza Natura. Ceea ce este impersonal – si in consecinta inuman ‒  nu ne priveste in niciun fel si nu are niciun fel de ecouri in om. Ceea ce este general, in sensul cel mai inalt al termenului, nu ne este accesibil decat reflectat intr-o oglinda care este exclusiv individuala, obiectivul – doar intr-o montura subiectiva. Intamplator, exista oare vreo frumusete generala obiectiva? − Nu. Si totusi, cand admiram o capodopera unica, in originalitatea ei exclusiva, avem impresia de a contempla Ideea insasi a frumusetii. Ceea ce este individual in cel mai inalt grad este, tocmai prin aceasta, tipic si general. Astfel, pentru germani, Goethe, aceasta personalitate absolut unica si nemasurat de multipla, incarneaza in acelasi timp Ideea de umanitate superioara. La fel se intampla si cu adevarul filosofic. Doar ecuatia personala a ganditorului ii confera, la fel ca si frumusetii, in definitiv la fel ca si oricarei alte Idei, o realitate obiectiva. O filosofie esentialmente abstracta si impersonala este un nonsens; nascuta din pulbere, ea se intoarce in pulbere. Ceea ce nu izbucneste din strafundul inimii omenesti nu merita nicio consideratie. Filosofia isi extrage valoarea obiectiva tocmai din caracterul sa personal! ‒ Acesta nu este un paradox, este un adevar fundamental. Kant a aratat ca lumea nu devine reala pentru noi decat datorita formelor gandirii pe care i le impunem – suprimati acest aspect subiectiv si nu veti mai avea nici realitate obiectiva. Este exact contrariul ideii unanim admise, care sustine ca doar in felul acesta putem accede la „Adevarul” gol-golut. Adevarul abstract nu exista decat in raport cu un subiect cunoscator; eliminati acest subiect si ideea adevarului abstract isi pierde orice continut. Aceasta constatare se aplica la fel de riguros si la realitatea concreta pe care filosoful o proclama ca fiind a sa; initial, aceasta nu este viabila, la randul ei, decat  in raport cu subiectul sau, cu o persoana particulara, si doar in felul acesta poate deveni supra-personala si capata o validitate generala. Asadar, pentru noi, oamenii, nu exista vreo obiectivitate care sa nu se refere la un subiect. Iar acest lucru este valabil atat pentru ganditor, cat si pentru artist. Oricat ar incerca el sa se absoarba, sa dispara aproape din opera lui, nu ramane mai putin prezent acolo, precum Legea insasi a acestei opere; mai mult chiar, cu cat pare a se estompa in perfectiunea obiectiva, cu atat se manifesta mai mult prezenta Eului sau creator. O filosofie al carei adevar ar parea obiectiv in sens absolut, ar fi in acelasi timp cea mai personala din toate. Ar fi expresia vie a unei individualitati unice, incomparabile, inimitabile, exclusive. Caci repetam: filosofia este o arta. Cine cauta adevarul trebuie mai intai sa-si exprime desavarsit propria personalitate. 1906

RECENZII