Femeia sfasiata -Simone Beauvoir

„In toate cartile pe care le-am scris, una dintre intentiile mele de capatai a fost sa spulber mistificarile, sa spun adevarul. Aceasta obstinatie vine din copilarie; eu si sora mea uram«prostia»– asa numeam noi felul in care prejudecatile, perceptia gresita, rutina, regulile gaunoase sufoca viata si bucuriile ei. Am vrut sa scap de aceasta constrangere si am jurat sa o denunt.“ (Simone de BEAUVOIR)

Chiar daca doar una dintre nuvele poarta acest titlu, fiecare dintre personajele lui Simone de Beauvoir este o femeie sfasiata. In Varsta discretiei, inaintarea in varsta o indeparteaza pe cerebrala profesoara de literatura franceza de André, sotul ei, si de Philippe, fiul acum casatorit, revelandu-i ca principiile si convingerile care au ghidat-o toata viata nu sunt nici imuabile, nici universale. In Monolog, Murielle e sfasiata de singuratate si mutilata de ura (auto)distructiva pe care o nutreste fata de tot ce o inconjoara. Monique, protagonista din Femeia sfasiata, care consemneaza in paginile jurnalului intim drama de a se sti inselata, oscileaza la nesfarsit intre speranta unei reveniri a sotului si deznadejdea de a-si vedea si trecutul, si viitorul naruindu-se ca un decor de mucava.



Varsta discretiei

Oare mi-a stat ceasul? Nu. Dar limbile nu par sa se miste.
Sa nu ma uit la ele. Sa ma gandesc la altceva, la orice: la ziua aceasta care a ramas in urma, linistita si obisnuita, in ciuda freneziei asteptarii.

Tandretea desteptarii. Andre statea incovrigat in pat, cu ochii acoperiti, cu mana sprijinita de perete, intr-o atitudine infantila, ca si cum in neoranduiala somnului ar fi simtit nevoia sa probeze soliditatea lumii. M-am asezat pe marginea patului, i-am pus mana pe umar. Si-a dat la o parte acoperitoarea, pe fata uimita i-a aparut un zambet.

- Este ora opt.

Am asezat in biblioteca tava cu micul dejun; am luat o carte primita in ajun pe care o rasfoisem aproape pe jumatate. Cat de plictisitoare erau povestile astea despre noncomunicare! Daca vrem cu adevarat sa comunicam, reusim, de bine de rau. Nu cu toata lumea, desigur, ci cu doua sau trei persoane. Mi se intampla sa nu-i vorbesc lui Andre despre unele stari de spirit, regrete sau ingrijorari marunte; fara indoiala ca si are si el micile lui secrete, dar, in mare, nu ne ascundem nimic unul altuia. Am turnat in cesti ceai chinezesc fierbinte, foarte tare. L-am baut, citindu-ne corespondenta; soarele de iulie se revarsa din plin in incapere. De cate ori statuseram noi fata in fata, la masuta aceasta, inaintea unor cesti cu ceai negru, tare si fierbinte? Aveam sa stam din nou maine, peste un an, peste zece ani... Clipa aceasta avea dulceata unei amintiri si bucuria unei promisiuni. Cati ani aveam noi, treizeci sau saizeci? Andre incaruntise devreme: odinioara, asta parea o cochetarie, omatul care-i scotea in evidenta prospetimea mata a tenului. Continua sa fie o cochetarie. Pielea i s-a inasprit si i s-a ridat, piele de om batran, insa zambetul gurii si al ochilor si-a pastrat lumina. In ciuda dezmintirilor din albumul cu fotografii, imaginea sa din tinerete se pliaza pe chipul sau de astazi: privirea mea nu-i recunoaste varsta. O viata lunga, presarata cu rasete, lacrimi, furii, imbratisari, marturisiri, taceri, elanuri, ba chiar uneori mi se pare ca timpul nici nu s-a scurs.

Viitorul se intinde inca la infinit. Se ridica:
- Spor la lucru, imi spuse.
- Si tie la fel: spor la lucru.

Nu mi-a raspuns. In acest tip de cercetare exista, fara indoiala, perioade cand bati pasul pe loc; accepta situatia mult mai greu decat altadata.

Am deschis fereastra. Parisul mirosea a asfalt si a furtuna, nimicit de caldura apasatoare a verii. L-am urmarit pe Andre cu privirea. Probabil ca in aceste clipe cand il privesc cum se indeparteaza ii simt existenta cu o pregnanta cat se poate de bulversanta; silueta inalta se micsoreaza, schitandu-i cu fiecare pas drumul de intoarcere; dispare, strada pare pustie, dar in realitate exista un camp de forte care il va readuce inapoi spre mine, ca spre locul sau natural; certitudinea asta ma induioseaza mai mult decat prezenta lui propriu-zisa.

Am ramas pe balcon ceva vreme. De la etajul sase, unde locuiesc, descopar o mare parte din Paris, zborul porumbeilor pe deasupra acoperisurilor din tigla si falsele ghivece care sunt, de fapt, hornuri. Rosii sau galbene, macarale  cinci, noua, zece, am numarat zece - brazdeaza cerul cu bratele lor de fier; la dreapta, privirea mea se izbeste de un zid inalt strapuns de gauri: o cladire noua; zaresc si niste turnuri in forma de prisma, zgarie-nori construiti recent. De cand a devenit spatiul verde de pe mijlocul bulevardului Edgar Quinet parcare? Imi sare in ochi tineretea peisajului: cu toate acestea, nu imi amintesc sa-I fi vazut vreodata altfel. Mi-ar placea sa contemplu cele doua clisee, dispuse alaturat: inainte, dupa si sa ma minunez de diferentele dintre ele. Dar nu. Lumea se creeaza sub ochii mei intr-un prezent etern; ma obisnuiesc atat de repede cu chipurile sale, incat nici nu mi se pare ca se schimba.

Pe masa, dosarele, hartia alba ma invitau sa lucrez; dar cuvintele care imi dansau in minte ma impiedicau sa ma concentrez."Philippe va fi aici diseara." Aproape o luna de absenta. Am intrat in camera lui, unde inca mai sunt carti, hartii, un vechi pulover gri, o pijama mov, aceasta camera pe care nu ma decid sa o transform din lipsa de timp, de bani, pentru ca nu vreau sa cred ca Philippe a incetat sa-mi mai apartina. M-am intors in biblioteca, inmiresmata de un buchet mare de trandafiri proaspeti si inocenti ca niste laptuci. Ma miram ca apartamentul a putut candva sa mi se para pustiu. Nu-i lipsea nimic. Privirile mele se linisteau in culorile stridente si tandre ale pernelor raspandite pe canapele; papusile poloneze, cersetorii slovaci, cocosii portughezi stateau cuminti la locurile lor."Philippe va veni aici..." Eram dezorientata. Cand esti trist, poti plange. Dar nerabdarea bucuriei este greu de stapanit.

M-am gandit sa ma duc sa respir mireasma verii. Un negru voinic, imbracat intr-un impermeabil albastru electric, avand pe cap o palarie gri de fetru, matura trotuarul nonsalant: inainte, fusese un algerian de culoarea tencuielii. Pe bulevardul Edgar Quinet m-am amestecat in multimea de femei. Cum nu mai ies dimineata aproape deloc, piata mi se parea exotica (atatea piete, dimineata, sub atatea ceruri). Batranica sontacaia de la o taraba la alta, cu parul legat la spate si tinea mana stransa pe toarta cosului gol. Pe vremuri, nu ma sinchiseam de batrani; mi se pareau niste morti ale caror picioare inca se mai misca, insa acum ii vad: barbati, femei, un pic ceva mai in varsta ca mine. Pe aceasta o remarcasem din ziua in care ii ceruse macelarului niste resturi pentru pisici."Pentru pisici! spuse el dupa ce ea plecase. Nu are nici o pisica. O sa-si faca o mancarica!" Asta i se parea amuzant macelarului. Imediat va aduna resturile de sub tarabe inainte ca negrul voinic sa apuce sa le mature pe toate in rigola. Sa supravietuiesti cu o suta optzeci de franci pe luna: sunt peste un milion in situatia asta; si alte trei milioane ceva mai putin napastuiti.

Am cumparat fructe, flori, am hoinarit. Sa fii la pensie suna ca si cum ai fi un rebut, un cuvant care ma ingheta. Intinderea timpului meu liber ma inspaimanta. Ma inselam. Timpul este putin cam mare pentru umerii mei, dar ma descurc. Si cat de placut este sa traiesti rara dispozitii, rara constrangeri! Totusi, uneori, ma cuprinde stupoarea. Imi amintesc de primul meu post, de prima ora de curs, de frunzele uscate care fosneau sub talpi in toamna provinciala. La vremea aceea, ziua pensionarii - de care ma desparteau de doua ori mai multi ani decat varsta mea de-atunci - mi se parea la fel de ireala ca moartea insasi. Si iata ca a trecut un an de cand a sosit. Am depasit si alte bariere, dar mai diafane. Asta are rigiditatea unei cortine de fier.
M-am intors acasa, m-am asezat la birou: daca nu as fi avut de lucru, chiar si aceasta dimineata vesela mi s-ar fi parut fada. In jur de ora unu m-am oprit si m-am dus sa pun masa in bucatarie: exact ca bucataria bunicii mele de la Milly - imi doream sa revad Milly - cu masa ei taraneasca, cu bancile, cu vasele din arama, cu tavanul cu grinzi aparente; singura diferenta este aragazul in locul masinii de gatit din fonta si un frigider. (Oare in ce an au aparut frigiderele in Franta? Pe al meu l-am cumparat in urma cu zece ani, dar atunci era deja un articol de uz curent. De cand? Dinainte de razboi? Imediat dupa? Iata inca unul dintre lucrurile de care nu-mi mai aduc aminte.)
Andre a sosit tarziu, ma anuntase: dupa ce a iesit de la laborator, a participat la o reuniune asupra inarmarii nucleare. L-am intrebat:
- Au mers bine?
- Am redactat un manifest nou. Insa nu imi fac deloc
iluzii. Va avea acelasi ecou precum celelalte. Francezilor putin le pasa. De cursa inarmarilor, de bomba atomica, in general, de tot. Uneori as vrea sa plec in alta parte: in Cuba, in Mali. Nu la modul serios, visez doar. Poate ca acolo m-as simti util.
- Dar n-ai mai putea lucra.
- Nu ar fi nici o nenorocire.
Am pus pe masa salata, jambonul, branza, fructele.
- Esti chiar atat de descurajat? Nu este prima oara cand
lucrati in gol. -Nu.
- Pai si atunci?
- Nu vrei sa pricepi.
Imi repeta deseori ca toate ideile noi vin din partea colaboratorilor lui, ca e prea in varsta sa mai inventeze ceva: nu sunt de aceeasi parere.
-A, stiu ce gandesti, i-am spus. Nu sunt de aceeasi parere.
- Gresesti. N-am mai avut o idee de-acum cincisprezece ani.
Cincisprezece ani. Nici una dintre perioadele sterile pe care le-a mai traversat nu adurat atat de mult. Dar in punctul in care a ajuns are nevoie, rara doar si poate, de pauza asta pentru a gasi iar o inspiratie noua. Ma gandesc la versurile lui Valery:
Orice tacere-i o sansa De fruct parguit fi pur.

Din aceasta gestatie lenta fructe neasteptate vor radio Aventura asta la care am participat cu pasiune nu s-a sfarsit: indoiala, esecul, poticnelile enervante, apoi o lumina intrezarita, o speranta, o ipoteza confirmata; dupa saptamani si luni de rabdare nelinistita, euforia reusitei.

Nu intelegeam mare lucru din activitatea lui Andre, dar increderea mea incapatanata o alimenta pe a lui. Continua sa fie intacta. De ce nu mai sunt capabila sa i-o transmit? Refuz sa cred ca nu voi mai vedea niciodata cum ii stralucesc ochii de bucuria febrila a descoperirii.
l-am spus:

- Nimic nu dovedeste ca nu vei mai avea un al doilea suflu.
- Ba nu. La varsta mea am capatat niste obisnuinte ale spiritului care franeaza inventivitatea. Si de la un an la altul devin tot mai ignorant.
- Mai vorbim peste zece ani. Poate ca vei face cea mai
mare descoperire a ta la saptezeci de ani.
- Tipic pentru optimismul tau: te asigur ca nu va fi asa.
- Tipic pentru pesimismul tau!

Am ras. Desi nu e nimic de ras. Defetismullui Andre nu are nici un fundament, de data asta ii lipseste rigoarea. Da, Freud a scris in scrisorile lui ca de la o varsta nu mai putem inventa nimic, ceea ce este dezolant. Dar pe atunci era cu In original"Chaque atorne de silence / Est la chance d'un fruit mur", Paul Valery, Palme (Palmier). Traducere de St. Aug. Doinas, in Paul Valery, Poezii. Dialoguri. Poetica fi estetica, Univers, Bucuresti, 1989. (N. tr.) mult mai batran decat Andre. Insa, chiar daca este nejustificata, morocaneala asta tot ma intristeaza. Daca Andre i se lasa prada inseamna ca trece printr-o criza. Ma surprinde, dar nu se resemneaza cu gandul ca a trecut de saizeci de ani. Pe mine inca ma mai amuza mii de lucruri; pe el, nimic. Odinioara il interesa totul; acum este o intreaga tevatura sa-I tarasc la un film, la o expozitie, la prieteni.

- Ce pacat ca nu iti mai place sa te plimbi, i-am spus.
Sunt niste zile atat de frumoase! Mai devreme ma gandeam cat de mult mi-ar placea sa merg din nou la Milly si in padurea de la Fontainebleau.
- Ma uimesti, mi-a spus el zambind. Cunosti toata Europa si iti doresti sa revezi imprejurimile Parisului!
- De ce nu? Catedrala din Champeaux nu este mai putin frumoasa pentru ca am urcat eu pe Acropole.
- Fie. Imediat ce se inchide laboratorul, peste patru sau cinci zile, iti promit o escapada cu masina.
Am avea timp sa facem mai multe, pentru ca tot rarnanem la Paris pana la inceputul lui august. Dar el o fi avand chef? L-am intrebat:
- Maine e duminica. Nu esti liber?
- Din pacate, nu! Stii doar, este conferinta aia de presa,
seara, despre apartheid. Mi-au adus un teanc de documente peste care nici nu m-arn uitat inca.
Prizonieri politici spanioli, detinuti portughezi, iranieni persecutati, rebeli congolezi, angolezi, camerunezi, venezueleni, peruvieni, columbieni din rezistenta, este mereu gata sa-i ajute atat cat ii sta in putinta. Reuniuni, manifeste, mitinguri, brosuri, delegatii, nimic nu-l oboseste.

- Faci prea mult.
- De ce ti se pare mult? Ce-as putea face altceva?
Ce sa faci cand lumea s-a decolorat? Nu-ti mai ramane decat sa-ti omori timpul. Si eu am trecut printr-o perioada proasta, in urma cu zece ani. Eram dezgustata de trupul meu, Philippe crescuse, dupa succesul cartii mele despre Rousseau ma simteam golita. Imbatranirea ma angoasa. Apoi, am scris un studiu despre Montesquieu, am reusit sa-I fac pe Philippe sa-si dea licenta, sa-I conving sa se apuce de un doctorat. Mi s-au dat niste cursuri la Sorbona care rn-au interesat mai mult decat cele pe care le tineam la colegiu. Ma resemnasem in privinta corpului. Mi se parea ca reinviam. Si acum, daca Andre nu ar avea constiinta acuta a propriei varste, mi-as uita-o cu usurinta pe a mea.

A plecat din nou, iar eu am ramas pe balcon ceva vreme. Priveam cum se rasuceste pe fondul albastru al cerului o macara de culoarea miniului. Urmaream cu privrea o insecta neagra care trasa in vazduh o dara mare, spumoasa si inghetata. Perpetua tinerete a lumii ma tine in forma. Unele lucruri care imi placeau au disparut. Mi-au fost date multe altele. Ieri-seara, mergeam pe bulevardul Raspail si cerul era stacojiu; mi se parea ca sunt pe o planeta straina, unde iarba era violeta, iar pamantul, albastru: in spatele copacilor se ascundeau licaririle rosietice ale unei reclame luminoase. Andersen se minuna, la saizeci de ani, ca traverseaza Suedia in mai putin de douazeci si patru de ore, in timp ce in tineretile lui calatoria dura o saptamana. Am avut si eu uimiri asemanatoare: Moscova la trei ore si jumatate de Paris!
Un taxi m-a dus in parcul Montsouris, unde aveam intalnire cu Martine. Cum am intrat, mirosul ierbii cosite m-a infiorat: mirosul pasunilor alpine pe unde mergeam impreuna cu Andre, cu rucsacul in spinare, mirosul emotionant al campurilor din copilarie. Reflexii, ecouri se propagau la infinit: am descoperit placerea de a avea in spatele meu un trecut indelungat. Nu am timpul sa mi-l povestesc, dar adesea, pe neasteptate, il surprind voalat, pe fundalul clipei prezente; ii confera culoarea, lumina, asa cum stancile sau nisipul se reflecta in luciul marii. Pe vremuri, ma lasarn.


Cuprins
Varsta discretiei
Monolog
Femeia sfasiata




Pagini: 224
An aparitie: 2014