Fecioara olandeza - Marente de Moor

.. intre cele doua gari erau patruzeci de kilometri, intre cei doi prieteni, douazeci de ani. Pe peronul din Aachen, Von Bötticher privea in alta parte. Stia ca eu aveam sa ma indrept spre el, genul asta de barbat era.
 
Si eu am inteles intr‑adevar ca uriasul cu palaria clasica de culoare alb‑crem trebuia sa fie el. Nu purta costum la palarie, ci doar un tricou polo de lana fina si un fel de pantaloni de marinar, cu banda larga in talie. Foarte la moda.
 
Si iata‑ma pe mine, fiica, intr‑un sarafan peticit. Cand a intors obrazul sfasiat spre mine, am facut un pas inapoi. Carnea salbatica se mai decolorase odata cu trecerea anilor, insa ramasese tot roz. Cred ca sperietura mea l‑a iritat; evident ca vedea deseori acea privire.
 
Si‑a coborat ochii spre pieptul meu. Mi‑am pus mana pe medalion ca sa ascund ceea ce sub o astfel de rochie abia de poate fi vazut.
 
— Asta‑i tot? Se referea la bagaj. Mi‑a pipait sacul de arme, a simtit cate sunt inauntru. Valiza a trebuit sa mi‑o duc singura. S‑a estompat foarte repede imaginea placuta pe care o avu‑ sesem despre maestrul meu inainte de a‑l cunoaste.
 
Acea imagine avusese la origine o poza neclara din albumul nostru de familie. Doi barbati, unul serios, celalalt tulburat. Dedesubt, o data: ianuarie 1915
 
. — Asta sunt eu, spusese tata aratand spre barbatul serios...