Eternitatea si inca o zi - Teatrul lui Andrei Serban - Andreea Nanu

Adeseori, cand incercam sa traducem experienta directa a spectacolului in cuvinte, ne confruntam cu fenomenul lost in translation. Cand un spectacol de teatru sau opera e filmat si inregistrat pentru a fi proiectat pe ecran, „traducerea” de la scena la ecran sufera, pentru ca relatia dintre actor si spectator nu are loc in momentul prezent, ci se obtine prin mijloace mecanice, prin tehnologie. Beneficiul de a urmari, totusi, pe ecran anumite detalii de joc, ori imagini gros-plan, care de la distanta in sala nu se percep, e totusi nesemnificativ comparat cu cercul energetic creat cand simtim impreuna pulsul vietii vibrand in acelasi timp. De aceea, regizori ca Lev Dodin si altii refuza categoric filmarea spectacolelor pe acelasi vechi principiu, conform caruia prin traducere se pierde ceva. Principiu cu care am fost de acord, cu diferenta ca din tinerete, cand nu exista video, mi-ar fi placut sa am inregistrate primele mele montari, cu caracter pur documentar, de studiu. Cand a devenit posibil, am colectionat toate inregistrarile productiilor, din teatru sau opera, unele extrem de profesionist filmate high-tech, cu multiple camere, pentru a fi promovate pe canale TV sau comercializate ca DVD. Altele, filmate la repetitii de mine, cu telefonul sau o camera imprumutata, imagini neclare si miscate, luate de un diletant cu o mana tremuranda. Zeci de cutii cu aceste casete au fost transportate din biroul meu de profesor la Columbia University, cand m-am retras din activitate, tocmai la Craiova. De ce acolo? Pentru ca prietenul meu, academicianul Basarab Nicolescu, ma anuntase entuziast ca Lucian Dindirica, directorul Muzeului Exilului Romanesc, nou infiintat, ar dori ca arhiva mea sa poata fi consultata de publicul interesat din Romania. Arhiva a stat la baza cartii scrisa de Andreea Nanu. Citisem, cu precadere in Revista 22, o serie de cronici ale autoarei despre diverse montari, printre care si ale mele. Nu o cunosteam, dar am devenit interesat de felul in care scria. Mi-a placut, pentru ca scria cu suflet! Atentia la pulsul inimii unui spectacol se intalneste rar in cronici referitoare la teatrul de azi. Din pacate, azi nimic nu mai poate scapa ideologiei, domina tendinta spre o critica acida, nemiloasa a tot ce exista, sau mai pe sleau, care nu corespunde principiilor corectitudinii politice, vechea forma reinnoita a stangismului cultural. E acelasi curent negativ, aceeasi molima ce se manifesta in tot, de la politica la arta. Insa Andreea Nanu scrie din iubire pentru teatru si artisti, pentru prietenii ei. Flatat si motivat de interesul Andreei Nanu pentru munca mea, stiind ca a scris deja un numar semnificativ de cronici despre spectacolele mele, din teatru si opera, i-am propus sa le adune intr-un volum. Ideea s-a conturat prin tenacitatea autoarei si, sustinuta de dialogul nostru, a crescut. Cateva spectacole le-a vazut pe scena recent, majoritatea le-a vizionat cu ajutorul Muzeului Exilului din Craiova, care i-a pus la dispozitie arhiva mea. Am reflectat, pe parcurs, la scopul cartii si la ecoul pe care l-ar putea avea. Oare ar fi o idee buna? Pe cine ar putea interesa o astfel de carte despre spectacole care nu mai exista? Da, stim ca teatrul se intampla in prezent. Cum si clipa de acum moare in clipa urmatoare, ce a fost ieri nu mai are nici o relevanta, in afara de una muzeistica. Fac o confesiune: cand montez un spectaol nou sper sa fie ca o bataie de clopot. Cand, intr-o slujba, clopotele bisericii bat, reprezinta ce anume? O abatere din obisnuit. O schimbare de stare. Clopotele ne trezesc ca sa ne aminteasca de miracolul ca suntem vii. Stiu ca in montarile mele nu reusesc decat rareori sa fac sa sune clopotul. Dar dupa un timp, dupa ce spectacolul nu mai este, clopotul rugineste si sunetul dispare. La fel spectacolele… cele de ieri, azi sunt moarte. Insa Andreea Nanu mi-a argumentat unul din motivele pentru care o astfel de carte ar merita sa fie scrisa: „nu e firesc sa nu existe pana la ora aceasta nici o carte despre Andrei Serban, in Romania”. Intr-adevar, singura lucrare de specialitate publicata in tara a fost traducerea volumului lui Ed Menta, Lumea magica din spatele cortinei, aparut cu ani in urma in Statele Unite. Citesc cu bucurie ce se scrie despre ceilalti. Ma atrage insa ideea lui Marcel Duchamps, a unei reprezentatii in care toate numele artistilor sunt omise. Am putea sa ne lasam inspirati de anonimitatea celor care au cladit catedrala din Chartres sau piramidele egiptene? Cum arta pura nu serveste nici unui scop material, actiunea artei, dupa Duchamps, e transformarea fiintei. El definea arta printr-un verb: „a lucra”. Daca am putea sa lucram impreuna liberi de egoism, nu ne-ar pasa daca numele este sau nu subliniat. Venind din afara breslei, facand o munca de cercetare uriasa care i-a luat aproape un an, studiind in amanunt inregistrari cu spectacolele de teatru si opera pe care le-am montat in diferite tari si continente, parcurgand toate etapele carierei mele, Andreea Nanu m-a facut sa inteleg ca „miza cartii nu e doar personala, ci e despre sansa de a trezi o constiinta culturala, in care spectacolele acestea trebuie sa aiba un loc, nu atunci, ci acum, in prezent. Iar cartea trebuie sa serveasca acest scop”. A ramas adancita zile si nopti in fata ecranului, ca sa inteleaga atmosfera fiecarei montari, ca sa ne comunice emotia lor vie in eseurile din acest volum. Asadar, cartea de fata nu se adreseaza neaparat breslei teatrale, ci direct publicului larg, care e constant interesat de lucrul pe care l-am facut si continui sa il fac. Si pentru tinerii care poate vor fi inspirati sa urmareasca exemplul unei cariere neobisnuite. Oricare ar fi viitorul cartii, ii sustin increderea si munca, fiindca cred ca aceastea merita onorate. Ce poate fi mai departe? Daca prin sensibilitatea, imaginatia si inteligenta emotiei care o caracterizeaza, Andreea Nanu a putut sa readuca la viata aceste montari, daca a reusit, privindu-le, sa gandeasca si sa simta simultan ceea ce percepe, aceste spectacole vor putea sa „evadeze” din Muzeul Exilului, unde sunt pastrate, ca sa ne comunice o vibratie noua. … Pentru coperta, autoarea a ales, din ceea ce ii propusesem, un portret pe care mi l-a facut tatal meu, cunoscutul fotograf George Serban. Emotia cu care tanarul ce eram priveste in obiectiv exprima tot ceea ce visam la varsta frageda: infinitul… marea, libertatea… El a captat-o. Ce fotograf extraordinar a fost George Serban! E o poza foarte speciala, si pentru ca difera mult de cele care circula pe internet; in loc de imensitatea luminoasa a marii, acum ma aflu in sali intunecate de repetitii, in loc de zambet relaxat plin de sperante, am o incordare tensionata si incerta. Nimeni nu m-a surprins mai bine decat tatal meu. Datorita lui, pe coperta, ma recunosc: sunt eu insumi… Dar cine sunt? Si ce mai poate insemna teatrul meu astazi? Autoarea mi-a raspuns, prin replica unui personaj shakespearian, Orlando din Cum va place, care mi-a inspirat una dintre cele mai indragite montari din tinerete: „Eternitatea. Si inca o zi”. Andrei Serban

RECENZII