Eminescu de la poetic la divin - Puiu Ionita

„Nazuinta catre Absolut ramane tema principala a operei eminesciene, careia i se subordoneaza toate celelalte teme si motive. In unul dintre manuscrise, poetul apeleaza la o imagine simbolica pentru a sugera conditia omului de geniu: „ O suta de izvoare pornind de la aceeasi inaltime de munte…unele vor fi reimpartite pentru scopuri utile prin fel de fel de tevi, altele vor mana roti, altele masini…unul isi va arunca liber apa spre cer”. Geniul nu este ancorat in imediat, el nu are in sanul neamului sau un rol pragmatic. Singura lui menire este aceea de a arata, neobosit si imperturbabil, calea catre cer.”
Lucrarea reuneste o serie de articole care incearca sa surprinda drumul lui Eminescu de la descoperirea poeticului ca dimensiunea inerenta a lumii la revelatia absolutului divin, sursa si model al oricarei creatii. E un traseu sinuos, marcat de elanuri si reveniri, de avanturi si intoarceri, un parcurs ce dezvaluie trairea poeziei la intensitatea maxima. Evolutia interioara a poetului confirma toate marile  teorii estetice, incepand cu Platon si terminand cu Heidegger. Potrivit acestor teorii, poetul nu creeaza prin propria sa vointa si pricepere, ci e un receptacul al harului divin, instrument al unei forte inspiratoare, izvorate dintr-o sursa exterioara lui insusi.
Eminescu intelege poezia nu ca o pura gratuitate, ca o podoaba, ci ca temei, ca aspect major si indispensabil al vietii. Creatia este si pentru poetul nostru aspiratie catre frumosul absolut, catre adevarul absolut sau catre binele absolut, iar absolutul nu e un concept abstract, pur teoretic si iluzoriu, ci e absolutul divin, idealitatea si perfectiunea insesi reunite in fiinta lui Dumnezeu. In prelungirea acestor idei estetice de notorietate descoperim in poetica eminesciana o serie de idei romantice pe care poetul le incorporeaza in subtext: „poezia este limba materna a semintiei omenesti” (Hamann), „poetul e un sacerdot, iar arta e serviciu divin” (Wackemroder), „simtul poetic are o multime de puncte comune cu simtul mistic, e strans inrudit cu simtul profetic si religios, cu toate formele ce clarviziune” (Novalis), „existenta lui Dumnezeu este o realitate empirica, este chiar temelia oricarei experiente” (Schelling).
Poeticul este poezia in stare latenta, gratia pe care poetul o extrage din lucruri pentru a o transpune apoi in cuvant. Poeticul este poezia nescrisa, risipita in amurguri si rasarituri, in freamatul codrului si in fosnetul trestiei, in unda clara a izvorului si in raza calatoare a unei stele de mult stinse. Daruit in intregime si pentru totdeauna poeziei, Eminescu s-a lasat purtat de ea prin locuri fantastice, catre inaltimi de o irealitate ametitoare, a vazut inefabilul si s-a intors cu privirea scaldata in Adevar. Poetul roman a descoperit, ca atatia alti poeti mari ai lumii, ca poezia tinde neincetat si inexorabil catre frumosul divin, ca orice creatie are drept cauza si finalitate deitatea absoluta. Fascinat de puterea de seductie a poeziei si coplesit de misterul ei, Eminescu descopera dimensiunea mistica a poeticului, originea si finalitatea lui transcendenta.
Intalnirea poeticului cu divinul este sugerata de o tema intalnita in iconografia protocrestina: Iisus este reprezentat ca Orfeu, pastor si poet totodata – un Orfeu crestin si un Hristos cantaret aducand vestea cea buna a mantuirii.
Autorul, Puiu Ionita, spune ca Eminescu parcurge drumul de la poetic la divin in sensul ca poezia sa, care nu e o poezie neaparat religioasa, a evoluat de la elementele concrete ale poeticului, mergand treptat, prin vis, prin credintele populare si prin mit, catre spiritualizarea naturii si a omului, catre un misticism poetic si cosmic, in care poeticul se confunda cu frumusetea si armonia divina. Lucrand asupra poeziei si lasandu-se lucrat de ea, poetul a aflat ca poeticul nu strabate doar poezia, ci toate artele si intreaga existenta, ca in tot ce e frumos se manifesta chemarea unei transcenderi, ca poezia este in Dumnezeu, iar Dumnezeu este poezie, asa cum afirma si esteticienii secolului al XX-lea.
Poezia nu se implineste decat atunci cand poeticul intalneste divinul, in fond, atunci cand poeticul se elibereaza de toate adaosurile care il pot instraina de esenta sa imuabila. Devotat poeziei cu o fervoare mistica, Eminescu parcurge un traseu metanoetic de la frumosul natural, la frumosul estetic si apoi la frumosul divin.