EIKON. Imaginea in discursul celor trei Parinti Capadocieni (editie cartonata) - Anca Vasiliu

 

Eikôn este imaginea care nu se expune, ci se spune. Se spune, in dialogurile lui Platon de pilda, ca realitatea aparentei constituie imaginea iconica a ceea ce este. Rolul acestei imagini este de a face vizibila in aratarea sa realitatea insasi a ceea ce se arata. Eikôn nu se arata deci pe sine ca imagine, ci arata doar ceea ce poate sa semnifice vizibilitatea pe care o intampina ochii. Vizibilitatea nici nu mimeaza, nici nu dezvaluie, ci indica sensul. In ea se ascunde, paradoxal, realitatea lucrului vazut, asa cum in expresie se ascunde caracterul fiintei privite. 
Pentru Parintii Capadocieni, eikôn exprima posibilitatea, impartasita deopotriva de Dumnezeu, de fiecare om si de orice lucru creat, de a avea o imagine proprie. Nu o copie sau o reprezentare, ci o imagine proprie, corespunzand identitatii proprii, desavarsite in cazul lui Dumnezeu, sau in asteptarea desavarsirii in cazul creaturii. Aceasta imagine proprie intretine o relatie vie cu privirea care ii descopera existenta atunci cand se descopera totodata pe sine, ca si cum imaginea privita s-ar oglindi in realitatea intima a privitorului insusi, in sufletul si in cugetul sau. 
Dumnezeu vorbeste in chip vizibil, spune Vasile cel Mare. Vizibilul este deci locul unei reciprocitati intre prezenta fiintei si semnificatia a ceea ce se arata. Dar revelatia nu poate avea loc decat in conditia limbajului, singurul care intermediaza pastrand totodata intact absolutul transcendentei. Desi il citeaza pe Vasile cel Mare, teologii bizantini abolesc conditia lingvistica primara a imaginii iconice. Icoana devine locul de expunere a lui Dumnezeu sub chipul omului. De atunci, icoana intriga tot atat pe cat atrage. Desi vizibila, ea semnifica prezenta nevazutului si un orizont in asteptare.