E un pod pe Drina... - Ivo Andric

Premiul Nobel pentru Literatura 1961

Traducere si note de Gellu Naum si Ioana G. Seber

 

La jumatatea secolului al XVI-lea, un pasa da porunca sa se ridice un pod peste Drina, riul care strabate oraselul bosniac Visegrad. Asa incepe istoria – cu pietre albe aduse de departe si cu munca zdrobitoare. Pina la Primul Razboi Mondial, podul acesta, facut din unsprezece arcade mladioase, e martorul tuturor schimbarilor, suferintelor si tulburarilor care trec peste locuitori: stapinirile se duc una dupa alta, scotind din radacini o parte din obiceiurile oamenilor si punind altele in loc, generatiile cele noi isi amintesc din ce in ce mai sters cum era traiul celor vechi, batrini si tineri, crestini, musulmani si evrei se intilnesc pe pod si privesc cum le trece viata, mai molcom ori mai aprig. Podul e martorul istoriei: si al celei mari, cu razboaie, anexari, mariri si decaderi de imperii, si al celei mici, cu drame si neintelegeri omenesti, impacari cu soarta si fericiri marunte. Salutat drept un „Tolstoi iugoslav”, Ivo Andrić face in E un pod pe Drina... ceva mai mult decit o sobra fresca istorica: aceasta e insotita de o fermecatoare placere, aproape orientala, a povestirii, dar si de crude reprezentari literare pentru ceea ce se numeste „mersul inainte al istoriei” – implacabil si, de cele mai multe ori, nedrept.

Ivo Andrić (1892-1975), laureat al Premiului Nobel pentru Literatura in 1961, este unul dintre cei mai cunoscuti si mai tradusi autori de limba sirbo-croata. Nascut in Bosnia (in perioada in care era administrata de Imperiul Austro-Ungar), isi petrece copilaria la Visegrad, orasul despre care va scrie in cel mai celebru roman al sau, E un pod pe Drina... In timpul studiilor universitare de la Viena face parte din miscarea revolutionara Tinara Bosnie, care milita pentru unirea cu Serbia, si e un apropiat al cercurilor nationaliste sirbe, ceea ce duce la arestarea lui dupa asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la 28 iunie 1914. Diplomat al tinarului regat iugoslav, refuza sa se refugieze in Elvetia dupa ce germanii bombardeaza Belgradul; intors in capitala, se ascunde in apartamentul unui prieten pina la sfirsitul razboiului. Aici va scrie cele doua volume care-i vor aduce renumele, alcatuind un adevarat opus magnum balkanicus: Cronica din Travnik (1945) si E un pod pe Drina... (1945). Se vor adauga alte romane si volume de povestiri, precum Povestea cu elefantul vizirului (1948), Curtea blestemata (1954), Omer pasa Latas (postum, 1977). In discursul de receptie la Academia Suedeza, Andrić va face elogiul literaturii iugoslave, venind dintr-o „tara mica intre doua lumi”, si al prozei istorice, menita sa dea adevarata imagine a conditiei umane. In tulburii ani ai sfirsitului de secol XX si ai inceputului celui urmator, figura lui Ivo Andrić va fi ea insasi un simbol al istoriei nemiloase: acuzat de intelectualii musulmani din Bosnia de a fi falsificat in romanele sale perioada stapinirii otomane, va fi „recuperat” de nationalistii sirbi in forma butaforica a unui Andrićgrad, ridicat in mijlocul Visegradului pentru o ecranizare, semnata E. Kusturica, a romanului E un pod pe Drina...