Dumnezeu, poet si protector al lumii - Nicolae Coande

Eram un pusti cand am inteles ca exista un loc in care Dumnezeu imparte darurile sale din categoria inefabilului, dar noi copiii chiar ne asteptam la ceva palpabil! Un pumn de coliva in care puteai avea norocul sa gasesti si o bomboana - iata cea mai buna „prajitura” din Balcani, nu ma voi rusina sa recunosc..

    Matur, pe urmele unor maestri ai „interpretarii”, am putut pricepe ceva de ordinul simplitatii absolute: crestinismul a lichidat cu pattern-ul „tapului ispasitor” si a dat pentru prima oara dreptate Victimei. Alfred N. Whitehead ne atrage atentia asupra unui fapt pe care il simtim ca facand parte din natura noastra adevarata: „Viata lui Hristos nu este o manifestare a puterii stapanitoare. Slava sa este pentru cei care o pot discerne si nu pentru lume. Puterea sa sta in absenta fortei”. Despre locuri in care gasim adevarul, ca si despre aceasta absenta a fortei, care este adevarata viata a omului pe pamant, incerc sa vorbesc in eseurile mele.
    Rog cititorul sa aiba rabdare si intelegere pentru incercarile unui neofit captivat de faptul ca „Dumnezeu reface neincetat lumea”, atent la distanta dintre ceea ce au spus candva Benedetto Croce („Nu putem decat sa ne numim crestini”) si Gianni Vattimo („Poate ca adevaratul crestinism trebuie sa fie nonreligios”). (Nicolae Coande)

     Fragment din volum:
 
    „Exista un punct de convergenta al gandirii filozofilor care critica Biserica pentru ceea ce ei numesc puterea sa discretionara, legitimata de parabolele puterii din Vechiul Testament, acolo unde un Dumnezeu judecator care a facut lumea proclama si pedepsele, si indulgentele. E preferabil, sustin ei, un Dumnezeu care nu este cel cunoscut doar de Papa, ci de toti, prin acel act unic al kenozei: s-a golit pe sine de atributele divinitatii, a luat trup omenesc si a suferit in numele celor sarmani. Pentru adversarii viziunii imperiale, Dumnezeu este tot mai mult „chemat" in spatiul acelei fragile, infinite lumi care este sufletul uman — decat in Tablele unde institutiile religioase il reclama in postura de Judex Tremendum. Nu a privit candva Dumnezeu lumea pe care a facut-o, asemenea unui poet care a scris primul poem, si „a vazut ca era bine"? Atunci ce rost are sa o distruga sau macar sa o ameninte? Creatorul nu se joaca cu ciorne...
 
    Iisus, poet al blandetii
    Daca Gianni Vattimo desfide vehementa cu care fundamentalismele religioase cer sa identificam Dumnezeul atotputernic al Facerii cu legile naturii, Alfred N. Whitehead afirma ca Dumnezeul Bisericii Crestine a fost, candva, alcatuit dupa chipul imperatorilor romani, egipteni, persani etc. Pentru filozoful britanic, eroarea care a provocat „tragedia in istoria crestinismului si a mahomedanismului" a fost combinarea definitiei aristoteliene a ”miscatorului nemiscat” cu notiunea de Dumnezeu „creatorul real si in cel mai inalt grad", cel prin al carui Fiat! Iumea a luat fiinta si care asculta de vointa sa. Acel Dumnezeu definit ulterior drept conducator imperial, personificare a energiei morale si a unui principiu filozofic ultim, a castigat, in viziunea si politica Bisericii, batalia cu scurta „viziune galileeana a umilintei" (Religia in formare, cap. „Dumnezeu si lumea", Ed. Herald, 2010), asa cum a aparut ea in persoana lui Iisus Hristos.”