Dulci. Jurnalul unui caine scris de un puric Dan - Dan Puric

Noi, cainii maidanezi, avem reflexele mult mai alerte decat cei de rasa. Ma refer mai ales la reflexele de supravietuire. Lucrul acesta este deja ci banalitate, dar tin sa-I mentionez aici deoarece printre aceste reflexe se afla la loc de- cinste si spiritul de observatie. Iar aici intra-n calcul lucruri care nu sunt banale deloc. Ce poate sa fie la baza acestei neprevazute calitati cu care natura ne-a impodobit pesemne in ultimul moment, intr-un gest de mila suprema fata de viata noastra atat de cumplit nedreptatita? Oare sa punem la 'socoteala ceea ce niciodata nu se poate calcula, si anume: cutremurarea fiintei atunci cand simti ca esti parasit, spaima de neinchipuit atunci cand realizezi ca ai fost aruncat intr-o lume total ostila, frica de anu muri de foame sau ucis si, mai ales, cumplita singuratate.

Da, cred ca acestea sunt lucrurile cele mai devastatoare, singuratatea si lipsa de iubire. Ce poate fi mai trist decat un pasaport dat catre nicaieri de prietenul tau, omul! Ce poate fi mai tragic decat sa fii exilat in aceasta lume pe o insula a unei dureri fara' de glas de catre cel ce s-a voit a fi stapanul tau si pe care tu l-ai fi aparat cu propria-ti viata? Dar astazi nu se mai vrea si, ceea ce este si mai trist, nu se mai poate sa se vorbeasca despre aceasta din urma calitate a noastra. Da/sa o spunem pe sleau,"not cainii, ne dam viata pentru cel care ne iubeste!". Ei, da, cat de patetic suna acest adevar pe care multi astazi s-ar grabi sa-I defineasca ca desuet! In fond oamenii, bietii de ei,' traiesc o alta epoca sufleteasca. Iar ceea ce am spus adineauri nu le mai apartine. Va fi notata ca simpla marturisire a unui caine maidanez.

Dar gata cu aceasta lunga paranteza totusi atat de necesara. Prefatez aceasta carte deosebit de interesanta, daca stau sa ma gandesc ca autoarea este la debut. Este vorba de inca tanara labradorita Dulci, pe care am avut bucuria s-o intalnesc in parc. Cand am auzit insa ca aceasta carte a fost scrisa si apoi editata de un"puric", va rog sa ma credeti pe cuvant ca am avut un moment de reala panica, ba chiar de neliniste sufleteasca. Dar se pare ca avem de-a face cu un caz atipic. Din cate mi-a relatat domnisoara Dulci, individul respectiv este un puric specializat in oameni, nicidecum in caini. Caz rar, trebuie sa recunosc, si pana la ora asta de mine total necunoscut. Adica nu mi-a fost dat sa cunosc asemenea specie. Ceea ce schimba problema intr-un mod fundamental."Spune-mi pe cine ciupesti, ca sati spun cine esti!".

Asa suna un proverb de-al nostru. Ca maidanez, nefiind inscris in nicio Asociatie Chinologica, neavand niciun pedigree ci, din contra, fiind in permanenta urmarit si condamnat la moarte de un grup de parlamentari - eu nefacand nici un rau -, am toate datele sa n-am ifose de rasa, sa fiu obiectiv si, mai. ales, sa am un spirit marcat de o libertate pe care ceilalti nu o au. Cartea m-a impresionat deoarece deschide o alta perspectiva asupra lumii. Si uitati unde este eroarea principala! Oamenii privesc lumea dar, sarmanii de ei, nu-si dau seama ca la randullor sunt priviti de ea. Noi suntem"alta privire"! Dulci aduce in paginile sale tocmai aceasta"alta privire" cu un simt acut al detaliului neobservat de oameni, cu o forta de analiza neobisnuita, rezultat pesemne al unui miros exceptional al vietii, o forta de adulmecare a nuantelor neobservabile de simtul comun si cu o autenticitate si puritate sufleteasca paradoxale, tinand cont ca este un caine de rasa..

Spun asta fara sa 'vreau sa generalizez, dar observand ca multi caini de rasa au tendinta sa fie prea siguri pe ei ca sa mai poata percepe lumea. Sa nu fiu gresit inteles. Apreciez rasa ca pe un lucru minunat, ca pe un efort de rafinare. Dar nu apreciez ingamfare a, indiferent la ce specie se manifesta. De fapt, Dulci, cu bunul ei simt si cu binecunoscuta-i masura de a observa lucrurile intr-un mod cu totul si cu totul obiectiv, mi-a spus un lucru de mare capacitate de surprindere a vietii intr-o zi in parc, cand alergam amandoi dupa o minge:"Draga Astor, omul se simte atat de bine cu ceea ce stie incat nu mai are timp sa se cutremure de ceea ce nu stie!".  Este interesant de vazut cum din aceasta carte se creioneaza nu atat stapanul lui Dulci, un om de altfel anonim, dar cu inima, ci stapanul stapanului lui Dulci si al multor oameni de factura lui. Se creioneaza incet, pe nesimtite, marea cusca fara de iesire in care a fost bagat bietul om inaintea noastra..

Apar in carte nu atata hingherii care fug cu' latul dupa noi, ci hingherii de constiinta care-i prind pe oameni, vanatorii de suflete. Tranchilizantele trase in  maidanezi sunt petermen scurt, dar cele care intra-in oameni 'sunt devastatoare. Nimeni nu si-a mai revenit din somnul indus de aceste fioroase droguri. Apoi este interesant ca inaintea noastra toata omenirea a fost trecuta pe boabe. Si, de aici, comportamentul uniform. In acest context dramatic, Dulci are meritul sa fie o voce printre atatia altii care doar latra. Cineva spunea ca poporul care are simtul primejdiei are geniu! Atunci inchipuiti-va ca noi, maidanezii, am fost nascuti ca sa traim pana la sfarsitul vietii in primejdie. De aici paradoxul supravietuirii ca rod al unei alte perceptii si al unei alte gandiri. Domnisoara Dulci judeca prin prisma ei personala, cateodata - as spune - prea personala; dar intotdeauna binevenita, fara insa a inlatura judecatile de valoare ale omului de langa ea, in cazul acesta personajul numit"tati".

Tocmai aceasta minunata impletire, as putea zice, creeaza o punte invizibila pe care amandoi, omul si cainele sau, o traverseaza nevazuti de nimeni peste lumea urata si uratita de azi, izbavindu-se,. in final, reciproc si daruindu-ne noua, muritorilor de rand, calea catre o lume neintinata.' Dar in termenii mei de caine al strazii, cred ca cel mai bine se potriveste ce i-am spus intr-o zi lui Dulci, dupa ce i-am citit jurnalul:"Tu cand scrii, parca ninge!".
(Astor - caine maidanez, de paza in magazia de langa Terasa Parcului)