In acord cu doctrinele evolutioniste din epoca si intelegand determinismul biologic, dar, mai ales, in calitatea sa de profesor care da o importanta deosebita rolului educatiei in formarea omului ca fiinta sociala, autorul apeleaza la ironie, criticand stiinta pozitiva, pedagogia pseudostiintifica, abuzurile pozitivismului si exacerbarea ratiunii si a logicii in demonstrarea unor lucruri observabile. Aceasta atitudine fata de lumea pedagogica poate fi inteleasa numai daca urmarim itinerariul spiritual al lui Unamuno. De la lecturile "pozitive" din anii tineretii (A. Comte, H. Spencer, Ch. Darwin, Fechner) la criza religioasa pe care o traverseaza in 1897 este un drum care il determina pe Unamuno sa caute adevarul in extreme - nu doar in stiinta, ci si in religie -, adresandu-se, prin educatie, nu doar mintii, ci si sufletului, nu doar rationalitatii, ci si afectivitatii. Ideile sale pedagogice sunt enuntate de un personaj din roman, Don Fulgencio de Entrambosmares, un intelectual, prieten al paradoxurilor. Cum o face? Cu umor, utilizand ironia ca pe o spada quijotica cu care lupta pentru a ajunge la o explicatie satisfacatoare nu doar prin stiinta, ci si prin credinta, nu numai prin argumentele mintii, ci si prin ratiunile inimii. Caci, asa cum spune C. G. Jung, "un adevar stiintific este o ipoteza satisfacatoare pentru moment, dar nu un element de credinta pentru toate timpurile". Tragicul si comicul, ca extreme in care si-a identificat viata cautand adevarul, se contopesc in Dragoste si pedagogie, devenind o veritabila arta in scrierea sa.
Carmen Bulzan