Discursul omiletic din perspectiva stiintelor comunicarii - Marius-Daniel Ciobota

Interesul ştiinţific personal pentru cuvântarea omiletică s-a intensificat în timp. Observând cu atenţie fenomenul predicatorial ortodox, mai întâi ca simplu participant la cult (elev şi student teolog), apoi, cu altă viziune, din interiorul sacerdoţiului, mi s-a conturat din ce în ce mai mult convingerea că pentru a obţine gradul de eficienţă dorit în această ramură fascinantă a discursivităţii publice, nu este suficient să urci pe amvon şi să declami pur şi simplu o învăţătură, un mesaj pe care oamenii să îl recepteze (în virtutea unei tradiţii, într-adevăr milenare, însă nu eficace prin ea însăşi) indiferent de structura şi forma prezentării. Dar mai ales indiferent de o raportare contextuală imediată, cu multiplele coordonate pe care aceasta le implică. E nevoie, în mod cert, de mult mai mult.

Pentru a fi cu adevărat convingător în transmiterea mesajului creştin, predicatorul trebuie să conştientizeze implicaţiile hotărâtoare, până în detaliu, ale întregului proces comunicativ care se desfăşoară între el şi receptorii discursului său. Trebuie, aşadar, să identifice un element definitoriu al predicii: caracterul său dialogal, reciprocitatea sa. În acest sens, valorificarea coordonatelor psihologice şi socio – culturale specifice cadrului comunicativ în care se desfăşoară actul omiletic reprezintă unul dintre factorii decisivi ai reuşitei. Reconsiderarea metodelor oratorice bisericeşti tradiţionale (socotite de unii, nu întrutotul nejustificat, desuete), fără abandonarea principiilor hristico – apostolico – patristice de temelie ale omileticii creştine, elaborarea unor noi strategii de comunicare discursivă în acord cu gradul de complexitate al realităţilor psihosociologice cărora ne adresăm astăzi (odată cu o mai bună cunoaştere a lor!), pot constitui puncte de plecare în efortul de a orienta discursul omiletic spre noi direcţii de performativitate, mai eficiente în contextul pastoraţiei creştine contem­porane.

Cu toate acestea, în cercetarea noastră am găsit de cuviinţă să ne călăuzim de înţeleptul principiu enunţat de înaintaşii noştri latini: non nova, sed nove. Să prezinţi lucrurile altfel, văzându-le tu însuţi altfel, constituie, în ultimă analiză, un punct de vedere, care se dovedeşte adesea mai temeinic decât abordările inovatoare cu orice preţ. Dată fiind imuabilitatea dogmelor biblice care constituie fondul ideatic al predicii, substanţa propovăduirii ecleziale rămâne aceeaşi, ceea ce nu împiedică însă metodologia prezentării să fie deschisă continuu spre înnoire şi eficientizare. Considerăm, aşadar, că, în special sub aspectul raportării la auditoriu şi, în funcţie de aceasta, al formei de prezentare, predica din zilele noastre are nevoie de un reviriment (o reinventare, în sensul pozitiv şi responsabil al termenului) care să-i aducă o mai mare aderenţă la publicul contemporan, provenient din toate categoriile sociale şi supus influenţelor culturale dintre cele mai eterogene. Aceasta se poate realiza mai întâi prin aprofundarea dimensiunii comu­nicativ - interpersonale a discursului omiletic şi, în consecinţă, prin adaptarea modalităţilor expresive la specificul concret al realităţii umane receptoare. În acest scop, predica este chemată să descopere noi resurse şi căi de a stabili punţi comunicative cu societatea de astăzi, iar în concret, cu fiecare persoană în parte. Acesta este principalul motiv care ne-a determinat să cercetăm DISCURSUL OMILETIC DIN PERSPECTIVA ŞTIINŢELOR COMUNICĂRII, convinşi fiind că amploarea şi relevanţa cercetărilor actuale din acest domeniu puternic emergent pe scena academică şi, deopotrivă, pe cea socială, pot prilejui practicii omiletice actuale îmbunătăţiri semnificative.

Cadrul teoretic şi stadiul de cercetare ale subiectului

Aşa cum indică şi tema de cercetare, demersul nostru vizează două domenii distincte care, deşi au foarte multe elemente în comun, nu au fost abordate, până în prezent, în viziune interdisciplinară. Deşi, în esenţă, predica este un act de comunicare publică, de transmitere a unor mesaje, a unei învăţături sau doctrine religioase, ceea ce presupune, în virtutea unei elementare rânduieli epistemologice, analiza clasică a factorilor unui proces comunicaţional (emiţător, mesaj, receptori, cod sau limbaj specific, canal, context extralingvistic, feedback etc.), discursul omiletic nu a fost tratat la nivelul unei lucrări ştiinţifice din această perspectivă. Celelalte genuri de discurs public (mediatic, administrativ, politic, juridic, didactic, filosofic etc.) au fost raportate la teoria comunicării, în cadrul diverselor studii publicate în aria comunicării şi relaţiilor publice, a comunicării de masă, a managementului resurselor umane, a retoricii etc.

Bunăoară, discursul oratoric, cel mai apropiat de cercetarea noastră, beneficiază deja de contribuţii ştiinţifice semnificative în care focalizarea analitică utilizează principiile şi elementele teoretice ale ştiinţelor comunicării. Diferitele tratate şi cursuri de retorică mai noi evidenţiază, într-o măsură variabilă, dimensiunea comunicativă a discursivităţii, ca factor esenţial al persuasiunii. Trebuie să precizăm însă că numărul lor nu este foarte mare. Apoi, cele mai multe dintre ele cedează în faţa ispitei de a desconsidera mascat venerabila ars bene dicendi, obnubilând, în favoarea provocărilor teoretice de ultimă actualitate, statutul matricial pe care arta retorică îl are pentru marea arenă a comunicării umane publice. Cel mai util ne-a fost, în sensul acestei restituiri axiologice, Micul tratat de oratorie al profesorului ieşean Constantin Sălăvăstru, un compendiu actualizat cu cele mai recente studii de retorică, stilistică, psihologie şi teoria comunicării. Lucrarea depăşeşte generos cadrele stricte ale oratoriei clasice (deşi o valorifică pe aceasta în mod structural), însuşindu-şi complexitatea spectrului discursiv contemporan. Admiţând unele limite, inerente, ale cuprinderii noastre bibliografice în demersul de faţă, considerăm totuşi că, prin temeinicia elaborării ştiinţifice şi prin amplitudinea orizontului său analitic, lucrarea menţionată constituie un reper complet în domeniul atât de cercetat şi râvnit astăzi al comunicării discursive. Totodată, o necesară şi temeinică reactualizare a patrimoniului teoretico-aplicativ al retoricii clasice în contextul interdisciplinarităţii pe care ştiinţa zilelor noastre o cultivă cu îndreptăţit entuziasm.

În ceea ce priveşte manualele şi tratatele de omiletică, acestea prezintă sistematic normele alcătuirii şi susţinerii unei cuvântări religioase, însă în manieră tradiţională, uniparadigmatică, adoptând, în general, aceeaşi structură: noţiuni introductive legate de geneza şi evoluţia istorică a fenomenului omiletic creştin, întemeierea lui biblică şi tradiţională, clasificarea şi descrierea competenţelor specifice genurilor omiletice utilizate, metodologia elaborării şi susţinerii unei predici, modele de cuvântări religioase etc. Constatăm, însă, că se acordă un spaţiu de analiză redus elementelor ce ţin de caracterul conversativ tipologic al omiliei creştine, psihologia comunicării discursive, comunicarea interpersonală cu ascultătorii, comportamentul comunicativ al predicatorului (verbal, dar, mai cu seamă nonverbal), psihologia receptivităţii, efectele comu­nicării omiletice în funcţie de procesul de feedback (în general, tot ce recepţionează predicatorul ca,, răspuns” - reacţie de la ascultătorii săi şi, mai ales, modul în care performativitatea sa este influenţată de acest răspuns), ponderea influenţei contextuale sau a situaţiei de comunicare asupra discursului ş. a.

În manualele de omiletică şi chiar în cursurile universitare, capitolul care tratează în mod special elementele de comunicare cu ascultătorii este consacrat acelui aspect al practicii oratorice pe care anticii au numit-o actio (şi, uneori, pronuntiatio), referindu-se la ansamblul complex al acţiunilor comunicative (paraverbale şi nonverbale, vox et gestus) de care se foloseşte predicatorul în discursul său. Spaţiul foarte restrâns dedicat acestei dimensiuni omiletice hotărâtoare şi inconsistenţa tratării ei în literatura de specialitate, dar şi constatările făcute,, pe teren”, ca observator direct al multor prestaţii de gen, m-au conştientizat asupra nevoii de valorificare a potenţialului ei comunicativ din perspectivă practică, determinându-mă să-i acord o importanţă centrală în cercetare.

Trebuie făcută precizarea că aria bibliografică aferentă retoricii (şi practicii discursive în general), nu posedă lucrări cu o relevanţă directă la tema propusă de noi.  În literatura omiletică românească întâlnim doar câteva studii care tratează această problematică, într-o manieră, credem, parţială şi insuficient aplicată contextual: Anatolie Zarea, „Predica şi ascultătorii ei”, în revista Studii Teologice, nr. 5-6, anul XVIII (1966), pp. 358-374; Sebastian Chilea, „Consideraţii omiletice actuale”, în revista Ortodoxia, nr. 1, anul XIX (1967), pp. 65-79; Vasile Creţu, „Comunicarea în predică”, în Ortodoxia, nr. 3-4, anul LV (2004), pp. 161-197 şi Ioan Toader, „La réception de l’homélie à la lumière des sciences de la communication”, în Analele ştiinţifice ale Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii Babes-Bolyai din Cluj, 2008.

În continuarea acestor studii se cuvine să menţionăm, tot ca punct de plecare pentru o analiză mai amplă, referirea la „Comunicarea cu ascultătorii” pe care părintele profesor Vasile Gordon o face în lucrarea Introducere în Omiletică (Editura Universităţii din Bucureşti, 2001). Considerând pe bună dreptate predica un act sinergic, un dialog, caracterizat printr-o „conlucrare şi comunicare simultană” (p. 183 şi urm.), autorul propune un triplu proces comunicativ pe care trebuie să îl vizeze predicatorul: cu Dumnezeu, mai întâi, apoi cu sine şi cu ascultătorii. După acelaşi model, cele trei coordonate majore ale adaptării în predică sunt: adaptarea la ortodoxie, la ascultători şi la propria personalitate. În acest sens, capitolul „Personalitatea predicatorului şi ascultătorii predicii”, cu subcapitolele „Ascultătorii predicii, în general” şi „Ascultătorii parenezei” (pp. 183-188) reflectă conştientizarea importanţei pe care o posedă în discurs elementele concrete ale situaţiei de comunicare şi atmosfera interacţională. Observăm în studiile menţionate o sesizare justă a centralităţii principiilor comunicative în economia procesului omiletic. Se poate afirma că ele chiar fac trecerea către o abordare mult mai aplicată a noţiunilor comunicaţionale în context predicatorial.

Aşa cum se poate observa din selecţia bibliografică orientativă de mai sus, iniţiativa noastră de a trata discursul omiletic din perspectiva ştiinţelor comunicării continuă, cel puţin la nivel naţional, linia unei noutăţi în analiza fenomenului kerigmatic creştin. Nu aspiră, desigur, la statutul inovării absolute. Totuşi, o asemenea viziune asupra studiului predicii este, socotim noi, esenţială şi, de ce nu, un impuls regenerator de care omiletica zilelor noastre are vizibilă nevoie. Conform axiomelor enunţate de celebra şcoală americană de la Palo Alto, orice manifestare umană are valoare comunicativă şi, prin urmare, non-comunicarea este imposibilă. Iată, aşadar, un prim punct de plecare. La o investigare mai atentă a procesului omiletic în toată complexitatea lui, vom descoperi că el posedă mult mai multe şi profunde resurse comunicative decât lasă să se observe la prima vedere. De aceea, considerăm că o analiză a mecanismelor de comunicare intrinsece actului omiletic va marca o nouă etapă în perceperea şi abordarea acestui tip de manifestare discursivă, prezentă şi activă, dealtfel, cu pregnanţă, în societatea românească.

Obiectivele cercetării

Tema de faţă îşi propune să identifice şi să analizeze potenţialul comunicativ al elementelor discursului de amvon. Se vor valorifica rezultatele cercetărilor din domeniul ştiinţelor comunicării, în vederea evidenţierii funcţiei comunicative a fiecărei componente a retoricii ecleziastice. Mai exact, dorim să arătăm că tot ce spune şi face predicatorul pe amvon comunică ceva: de la apariţia sa la amvon şi odată cu primul contact vizual pe care îl stabileşte cu auditoriul, continuând cu primul său enunţ şi cu fiecare detaliu al comportamentului său verbal şi nonverbal, până când oratorul părăseşte locul de unde şi-a rostit discursul, pot fi decodificate  mesaje de o considerabilă diversitate şi plurivalenţă. În acest scop:
- vom evidenţia poziţia şi importanţa discursului omiletic în domeniul vast al comunicării orale publice;
- vor fi prezentate şi analizate conceptele retoricii bisericeşti şi elementele specifice practicii discursive omiletice, în lumina principiilor fundamentale de comunicare şi retorică, descrise în literatura de specialitate;
- din perspectiva practicii omiletice, vom arăta că motorul sau condiţia esenţială a eficienţei persuasive în demersul predicatorial este relaţia de comunicare interpersonală care se stabileşte între predicator şi ascultătorii săi. Toţi parametrii acestei relaţii vor fi analizaţi sistematic şi argumentaţi corespunzător.

Pe lângă suplinirea unui gol în literatura de specialitate, tema de cercetare pe care o propunem se doreşte atât o sursă de informaţii teoretice, specifice domeniilor abordate, dar, mai ales, un cât mai folositor îndrumar de comunicare şi practică omiletică pentru cei care au misiunea transmiterii mesajului creştin lumii contemporane.

Metodologia folosită a constat în fişe de observaţie asupra fenomenului omiletic, întocmite pe parcursul a câtorva ani, în planul practicii omiletice parohiale, atât din perspectivă internă, cât şi externă. Deasemenea, pe baza unor scurte interviuri realizate cu diverşi predicatori, dar şi cu receptorii predicilor rostite de aceştia, am întocmit sondaje pe care le-am valorificat în lucrare, nu atât sub aspect cantitativ, cât mai ales calitativ. Vizionarea unui număr considerabil de predici înregistrate audio şi video ne-a fost de un real folos în recoltarea datelor de cercetare de care aveam nevoie. Însuşindu-ne perspectivele propuse de studiile din aria psihosociologiei şi pragmaticii comunicaţionale, se poate deduce cu relativă uşurinţă că am vizat preponderent registrul exerciţiului omiletic concret, considerându-l cel mai relevant pentru cercetarea noastră. Perspectiva strict lingvistică, textualistă fusese adoptată deja, cu competenţă, de către alţi cercetători filologi.