Diavolul. Note pentru o viitoare diabologie - Giovanni Papini

„Despre Diavol s-au scris sute de volume. N-as fi avut indrazneala de a mai scrie inca unul daca n-as fi sigur ca volumul meu este diferit de toate celelalte. Diferit ca intentie, diferit ca spirit, diferit, macar in mare parte, ca metoda si continut. Ca sa spun esentialul chiar de la inceput, cred ca pot afirma ca aceasta este prima carte despre Diavol scrisa de un crestin in sensul cel mai profund al crestinismului.
Mi-am propus in special, manat de un sentiment de caritate si mila, sa studiez, eliberandu-ma de prejudecati si de rezerve, urmatoarele probleme: adevaratele cauze ale razvratirii lui Lucifer (care nu sunt cele in care se crede de obicei); adevaratele relatii dintre Dumnezeu si Diavol (mult mai cordiale decat se crede); posibilitatea ca oamenii sa incerce sa-l faca pe Satana sa revina la conditia sa initiala eliberandu-ne pe noi toti de ispita raului.“ (Giovanni PAPINI)

GIOVANNI PAPINI s-a nascut in 1881 la Florenta, unde a urmat cursurile scolii elementare, apoi, vreme de patru ani, cursurile Scolii Normale. Autodidact fervent, isi satisface pasiunea pentru enciclopedism cu carti din bibliotecile florentine. Incepe de timpuriu o vasta activitate publicistica, intemeind reviste literare si filozofice si colaborand la cele mai importante cotidiene si reviste italiene. Debuteaza editorial in 1906 cu volumul de proza scurta Il tragico cotidiano (Tragicul cotidian) si cu eseul Il crepuscolo dei filosofi (Amurgul filozofilor), in care dezvolta pentru prima data tema irationalismului vitalist. Traduce lucrari ale unor importanti filozofi (G. Berkeley, A. Schopenhauer), editeaza operele unor ganditori italieni (T. Campanella, P. Sarpi, F. Guicciardini) si antologii de literatura italiana. Ii apar mai multe volume de proza scurta, intre care Parole e sangue (Cuvinte si sange) si Buffonate (Bufonerii). In 1912 publica romanul autobiografic Un om sfarsit (Un uomo finito), iar in 1915 volumul de eseuri Maschilita (Barbatie); un an mai tarziu, publica volumul de eseuri Stroncature (Demolari), al carui titlu exprima furia critica a generatiei sale. In deceniul al treilea, publica in paralel mai multe volume de eseuri – intre care Storia di Cristo (Istoria lui Cristos), expresia reconvertirii sale la catolicism – si de poezie, iar in 1931 romanul Gog, cea mai celebra carte a sa. Sustinator al regimului mussolinian, devine membru al Academiei Italiene si director al Institutului National de Studii asupra Renasterii. Vederea din ce in ce mai slabita il obliga in cele din urma sa-si dicteze textele, dar publica portrete si monografii dedicate unor artisti italieni si straini, eseuri si articole in presa. Marginalizat dupa razboi, continua sa publice proza, eseuri si articole. In 1951 ii apare Il libro nero. Nuovo diario di Gog (Cartea neagra. Nou jurnal al lui Gog), iar in 1954 Povestiri stranii. Moare in 1956.