Detectivii salbatici - Roberto Bolano

„O carte adevarata iti desfasoara inaintea ochilor toate interesele tale vitale, ca o oglinda fosforescenta a propriului corp, cu opacitati si straluciri, cu suavitati si excrescente, cam asa cum constelatia Orion le apare unora desenata in cele mai vizitate locuri de pe pamant. La urma urmelor insa esential ramane raspunsul pe care o carte il poate da unei intrebari vitale, chiar neformulate. Ce imi spune mie – cititor de la inceputul secolului al XXI‑lea, dar care nu va trece dincolo de jumatatea lui – cartea aceasta desfasurata ca un papirus in care intru incet, tatonand, si pe care‑o inchei brusc, oricat as prelungi momentul? […] Ce imi spun, mai ales, Detectivii salbatici sau 2666 de Roberto Bolaño, cele doua carti care, intr‑un moment de ragaz, m‑au facut sa revad, altfel, tot ce am citit (sau am trait) in ultimii ani? Da, ar trebui s‑o spun raspicat, cartile acestea ale lui Bolaño mi‑au activat aproape spatial – de la Bucuresti la Barcelona si retur, din Ciudad de México pana la Caborca, in desertul Sonora, si de la Tel Aviv pana in intunecatul Ciudad Juárez, unde mai mult se moare decat se traieste – toate punctele nevralgice ale lecturilor si ale intamplarilor neintamplatoare din ultimii ani. O sa va povestesc de ce. Pana atunci, cat Detectivii salbatici se mai afla inca in librarii, merita, cred, sa faceti incercarea, pe cont propriu…“ (Simona Sora, „Harta vie“, Dilema veche)

„E greu sa scrii despre «literatura disperata», despre viata sau despre cititorii lui Bolaño. Cartile sale sunt, la zece ani de la disparitia lui, recompuse si recitite (asa cum si‑ar fi dorit Cortázar cu Rayuela) din toate directiile posibile; viata lui e urmarita cu lupa – din Chile (de unde a plecat devreme si unde s‑a intors tarziu, pentru putina vreme) in Mexic (unde si‑a trait tineretea poetica si unde a incercat, impreuna cu asa‑zisii infrarealisti, sa zboare creierii culturii oficiale), apoi la Barcelona, unde a si murit, prea devreme. Si cititorii lui Bolaño sunt o specie aparte. Daca‑i dam deoparte pe cei atrasi, fara sa stie de ce, de gloria postuma a scriitorului chilian, dar si pe aceia hiperconstienti, cei care au contribuit decisiv la aceasta gloriola (si care sufera uneori de bolañita, inflamare tratabila), ramanem cu «cititorul disperat». E acel cititor care citeste toate cartile unui scriitor, isi da ultimii bani pe cate‑o carte, sta intotdeauna de cealalta parte a paginii ce tocmai se scrie si pe care, uneori, scriitorul il chiar descrie, pentru conformitate. Literatura nu poate povesti altceva decat propria ei disparitie – pare sa spuna Bolaño in ultimele lui doua carti – iar cautarea ei nu e decat o forma de proliferare orizontala pe sute si sute de pagini transparente. In Detectivii salbatici se povesteste, e drept, mai degraba, disparitia a doi poeti – Arturo Belano si Ulises Lima, plecati amandoi in cautarea adevaratei „mame a poeziei mexicane“, suprarealista Cesárea Tinajero, pe care o si gasesc, in desertul Sonora, in pielea unei matroane de peste 120 de kg. Poezia insa poate lua orice forma.“ Simona Sora, „Din partea mexicana a planetei Pamant“, Dilema Veche)