Despre Fericire - Adi Popescu

În general, cărțile publicate de Adi Popescu au o dublă dimensiune, motivațională și autobiografică; prima derivă din preocuparea față de soarta societății actuale, iar a doua, care este și cea mai importantă, din talentul său înnăscut, care-l poate defini drept un povestitor marcant. În ultimii ani, autorul a mizat pe o singură temă, a fericirii, stare despre care susține că trebuie dobândită cu orice preț, în orice împrejurare, de către fiecare locuitor al planetei. În acest sens, a publicat: Secretul fericirii (2009), Despre succes și fericire (2011), Citate alese – ghid de dezvoltare personală (2012), O țară fericită (2014) și Aur curat pentru învingători (2016). În cel mai recent volum, intitulat Despre fericire, apărut în 2020, în condiții grafice deosebite, la editura Scrisul Românesc, dincolo de propunerile sale futuriste, precum aceea de a se înființa Institutul Român de Fericire, Adi Popescu vine cu veritabile texte literare, care au ca temă evocarea propriei copilării, petrecute în satul montan Licurici, și chiar a trecutului istoric. Pentru Adi Popescu, bunica este un simbol al artei de a-și fi crescut copiii, la fel de pregnant cum este Maria Lătărețu pentru muzica populară, asociere inspirată și de amănuntul că ambele s-au născut în același an. Portretul bunicii nu este idealizat, precum în textele sămănătoriștilor Coșbuc, Delavrancea sau Iosif, ci transpare din mijlocul treburilor pe care le-a avut de efectuat, ca o efigie: „A fost o țărancă simplă cu frica lui Dumnezeu. Pe ambii copii (tata și unchiul) i-a născut singură, acasă, apoi a venit o vecină care le-a legat buricul. Fără moașe, medici, 112 etc. (…). Bunicul era concentrat în armată, iar bunica făcea totul. Dar nu erau numai vacile de dus la pășunat de prânz și de amiază. Porumbul, grădina, via, fânul de cosit, strâns și adus acasă, lemne de foc, vietățile din bătătură și ar mai fi destule. La țară, nu ai hodină – poate doar iarna, dacă ai lemne sparte. Atunci, îți permiți luxul să stai la gura sobei cu gutui în cuptor, ceai și turtă-n spuză”. Cu nostalgia traiului patriarhal, care i se pare un paradis pierdut, autorul revine în casa bunicilor, astăzi goală, pentru a se reface spiritual. Când spațiul curții nu i se pare suficient, hălăduiește pe dealurile din jur. Legătura dintre perioade este asigurată de retrăirea aceleiași stări meditative și de reverie: „Mă așteaptă de fiecare dată casa cu etaj cu tindă și pridvor, unde, în serile de vară, ies și urmăresc stelele și luna și puzderia de licurici”. (Despre bunica). Într-un ritm alert, de tip cinematografic, dar cu atașament sentimental, ne sunt prezentate câteva aspecte ale vieții de odinioară, la care autorul însuși, copil, a luat parte. Faptul că a trăit evenimentele îl ajută să denomineze clar, în limbajul locului, îndeletnicirile și încheierea lor: „Bunicul avea multe livezi cu fâneţe. Nu pridideam doar noi trei. O zi punea şi oameni. Îmi aduc aminte cum la prânz venea bunica cu baniţa în cap, găleata de lapte într-o mână şi o damigeană de vin în cealaltă. Iar în baniţă era ciorbă de găină, varză fiartă cu carne din garniţă (trandafiri şi muşchete), obligatoriu turtă şi veselă. Se mânca în străchini de pământ cu linguri de lemn. Nu avea fiecare strachina lui, ci se umpleau, de mai multe ori două sau trei străchini. Şi nu a murit nimeni din lipsă de igienă. Ba, din contră ce bine s-a trait! Apoi seara oamenii veneau acasă unde le punea masa lângă cunie (bucătărie de vară) şi stăteau la taclale până târziu la un pahar de vin, iar ziua următoare o luau de la capăt. Apoi după ce fânul era cosit, făcut poloage, se usca natural, se strângea în plaste şi se căra acasă unde se depozita în clăi. O parte era pentru hrana vacilor la iarnă iar surplusul se vindea” (O copilărie fericită). Dacă s-ar organiza un concurs, unul dintre scenariile câștigătoare, pe tema revenirii lui Iisus pe pământ, i-ar aparține lui Adi Popescu. În primul rând, inventează posibilitatea, iar, în al doilea rând, configurează un context realist, modern, căruia profetul i se va fi încadrat: „Ce ar face? Minuni? Învieri? Predici? Îndemnuri? Și-ar lua iar ucenici? Ar căuta iar pescari de oameni? I-ar trebui un job să trăiască. Să-și plătească facturile și să-și cumpere haine și mâncare. Să vină la mama lui în grădină. Ar avea exact 2020 de ani, dar ar arăta de treizeci. Nu-și dă vârsta. Și ce meserie să aibă? Cioban? Pescar? Sau softist? Ori să lucreze în media. Sau la o firmă. Sau la stat” (Concurs de scenarii). Interogațiile exprimă natura duală a autorului, orientat către a trăi bine, în corelație strânsă cu semenii, profitând de tehnologia actuală, dar și către înnobilarea sufletului cu învățăturile religioase. Astfel, aflăm că frecventează biserica, înfățișându-se, la spovedanie, cu întrebări la care nu a găsit încă niciun răspuns: „El mai întâi o să mă-ntrebe ce păcate am și dacă m-am mai spovedit. Dacă sunt supărat pe şef sau mă-nţeleg bine cu colegii de serviciu. Iar după ce-mi va face procesiunea referitoare la spovedanie, la capitolul ce mai aveţi de arătat, eu o să-i evoc starea mea de fericire de o bună bucată de timp” (Spovedania fericirii). Deși încearcă a se debarasa de orice fel de obstacol din calea proprie-i fericiri ori să le ignore pe acelea care-l importunează în mod real, totuși se mâhnește profund, când îndură consecința, fiindcă i se pare că este nedreptățit. O banală durere de măsea îl obligă să alerge prin oraș, pentru a se trata, însă aceia care l-ar putea lecui și-au luat liber. Într-un fel, pacientului i se dă șah cu aceeași piesă, a fericirii personale: „Trec pe la stomatologie, bag capul, întreb dacă a venit vreo doamnă medic din cele două – nimic. Mă duc la piață, iau cele necesare, mă întorc. Bag iar capul. Pauză. Înaintea mea se mai întorsese cineva. Și eu care mă gândeam că se rezolvă. Speranțe deșarte. Asta e. Sper însă că nu va mai trece multă apă pe Jiu și lucrurile se vor schimba” (Of, România mea!).Scris cu energie și talent, volumul Despre fericire de Adi Popescu atrage atenția, între altele, asupra frumuseții rurale.