De piele ne va fi cel mai dor - Mihai Manole

Cind isi refuza instrumentarul lucid si aseptic al psihoterapeutului, intorcindu-se asupra sinelui cu blindetea tatalui si intelepciunea calatorului incercat, Mihai Manole este poet. Iar cind exploreaza, ba precaut, ba dezinvolt, orizonturile expresivitatii lingvistice, pasind ba elegant, ba stinjenit, dincolo de ele, Mihai Manole scrie poezie. „Utopia mea”, poemul de respiratie mazilesciana din startul „partii sanatoase” a cartii, ofera o fereastra graitoare inspre laboratorul poetic al lui Mihai. Dureros-constient de insinuarea ireversibila a tehnologiilor digitale in vietile noastre, Mihai lanseaza o capsula a timpului care ma face sa cred ca duiosia si blindetea vor supravietui oricarei patologii, inclusiv aceleia tehnologice.

Sorin Despot

O lume in care „inventarul de linii-cicatrice [e] singurul semn ca am fost”. In care „partea ranita” capata, in sfirsit, dreptul de a vorbi. Asta e lumea care se constituie din paginile cartii lui Mihai Manole, de la prima pina la ultima. Ioan Es. Pop (care e unul dintre spiritele tutelare ale acestei admirabile carti de debut) spune undeva ca poezia e istoria celor invinsi. La Mihai Manole, poezia e istoria „partii ranite”, care „toata viata [asteapta] sa se intimple ceva rau”. Putine carti de debut atit de edificate despre natura & ubicuitatea raului am citit. Si putine atit de convinse ca poezia e suma ranilor noastre – si ca insusi faptul ca putem vorbi despre rani (cu oroare & tandrete) ne face mai puternici decit raul care le-a produs.

Radu Vancu

RECENZII