Culorile uitarii - Vasi Radulescu

Galben. Aproape frate cu lumina. Tin minte la perfectie clipele unei garzi in care am intrat in inima salonului pentru a arunca un ultim ochi asupra pacientilor. Era tarziu in noapte. M-am oprit intre paturi si singura lumina vizibila, galbena si placuta, izvora dintr-o lampa prinsa de perete. Era intoarsa spre noptiera, cat sa genereze suficient vizibil pentru o priveliste incarcata de grija. Pacientii dormeau. O doamna fosta profesoara isi tinea aproape carnetul pe care nota fel de fel de expresii, sa nu le uite cat timp va mai avea. Un domn fusese cascador pe avioane si povestea cu lux de amanunte grozaviile lui din tinerete. O doamna traise jumatate de veac in Franta. Un domn era actor la un teatru pentru copii. O doamna isi pusese peste zi parul pe bigudiuri, la cei 93 de ani ai sai. Un domn statea fara sosete, pentru ca acestea ii dispareau intr-un mod ciudat. Sub galbenul acela cu intensitate mica, timpul s-a prabusit printre bataile inimii mele. A devenit diastolic si nici nu l-am mai simtit. M-au ravasit, in linistea deplina, amintirile cu fiecare dintre acesti pacienti. Luptele, povestile, gandurile. Cand m-am rasucit pe varfuri si timpul a devenit iar sistolic, am realizat ca echilibrul lor actual e cel mai frumos lucru pe care l-am vazut in viata mea. Am iesit din acel intuneric fulgerat calm de un galben aproape frate cu lumina. Orice lumina e buna, cum imi spunea cineva, demult. Mai ales cea care opreste timpul.