Culoarea deprimanta a mierii - Simona Nastac

Nu sintem vii decit in fractiuni, in doze minuscule, in intervale de timp corpusculare, in cuante. In „frumosul granular”. Uneori acesta poate fi o perceptie senzoriala; alteori, o sectiune intimplatoare printr-un mesaj din mass-media; alteori, coliziunea – violenta sau senzuala, sau violent-senzuala, sau senzual-violenta – cu un concept-iceberg purtat de curentii „gandirii contemporane”; alteori, o amintire, aparent neutra, ciudat decupata; alteori, evidenta electrizanta a conflictului dintre interesele sociale, dintre formele agregate, corporate si cele pur individuale de existenta, sau dintre pasiunile propriului suflet; alteori, o senzatie de déja-vu sau o alta forma seculara de a semnaliza pragul (mereu, numai pragul) al revelatiei. Insa, intotdeauna, fractiuni. Fractiunii de fulguratii. Ca sa citam exact: „biti subiti”. Constiinta de sine semanind cu un program ce localizeaza cu infinitezimala precizie momentele si locurile pulsatile, de intensitate, de „realism neurotic”, fara a reusi sa gaseasca, insa, regula sau regularitatea cu care se produc aceste fenomene, mai volatile decit perseidele. 

Tiparul, sa fim bine intelesi, nu este ratat din lipsa empatiei sau a puterii de intelegere. Dimpotriva, tocmai exacerbarea acestora genereaza o imagine de ansamblu atit de complexa si dispersata, incit nici nu mai poate fi rezonabil numita „imagine de ansamblu”. Ci datorita onestitatii. Onestitatea fundamentala este aceea care o impiedica pe poeta sa aranjeze lucrurile, sa le ajusteze abil, creind iluzia ca sint traversate subtil de vibratii si fluxuri cosm(et)ice, ca totul se leaga de tot, de Marele Tot, in plenitudine si beatitudine. Onestitatea (in primul rind, cu sine) este valoarea cardinala a acestor poeme. Iata de ce depresia insasi – in incongruenta ei reavana, macra – devine mai suportabila, mai putin deprimanta, decat orice auto-imbalsamare in „miere”…
Si totusi, aceasta nu o face pe Simona Nastac sa renunte la cautarea conjunctiilor dintre probele de viata pe care le preleveaza, sugerindu-ne ca umanitatea noastra poate fi recuperata si in imbinarile providentiale dintr-un ocean de piese de puzzle.
Caius Dobrescu
 ***
Simona Nastac a studiat Istoria si Teoria Artei la Bucuresti si are un Master in Creative Curating Contemporary Art la Goldsmiths University, Londra. A curatoriat expozitii si evenimente la Londra, Seul, Praga, Sankt Petersburg, Shanghai, Cluj si Bucuresti si a publicat numeroase articole critice in presa de specialitate romaneasca si internationala. Intre iunie 2006 – decembrie 2013 a coordonat programele de arte vizuale, rezidenta, literatura, arhitectura si design la ICR Londra. In 2016 si 2017 a curatoriat doua spectacole de poezie experimentala pentru Festivalul International de Poezie din Bucuresti, prezentand in premiera in Romania nume de anvergura ale scenei internationale de gen. Este interesata de practici estetice si poetice critice, hibride, colaborative si transgresive.