Am simtit nevoia sa ies din casa, chiar daca se innoptase bine. Mi-am luat umbrela, deoarece ninsoarea nu se potolise Nu ajungea razboiul, pandemia, mai trebuiau ucisi si mugurii firavi ai florilor. Strada era pustie. Auzeam doar fosnetul cernut al fulgilor striviti de umbrela neagra. Simteam nevoia sa vorbesc cu mine insumi… Mai are rost literatura acum cand mii de refugiati au luat drumul pribegiei? Are rost sa mai scriem poeme si romane? Mereu se va naste un psihopat care va rani cursul istoriei. Milioane de oameni sub ganduri tiranice. Adevarurile se ascund, se modifica, se metamorfozeaza. Sa ne intelegem: am o varsta frumoasa, dar nu ma simt batran. Uneori simt un miros straniu, care-mi da tarcoale si mi-e teama sa-mi amintesc de povestea mamei despre inerentul si inconfundabilul miros de… batran. Nu cumva traim tot timpul cu sabia lui Damocles deasupra capului? Din cand in cand ne gandim la moarte, apoi inlaturam gandul, convinsi pe jumatate ca noua nu ni se poate intampla asa ceva.

Ninsoarea isi canta curgerea monotona. Cobor pe strada postei. O sa ajung acasa si voi adormi sub plapuma mamei, dupa ce voi citi cateva pagini. In fata blocului se adapostesc cainii pribegi. Jos la parter, geamul luminat al unei familii. O fetita sta la masa citind dintr-o carte imensa. Oare lumea ar continua sa existe fara carti? Daca un singur cititor ar ramane pe baricadele lecturii, atunci nu merita sa scrii? Cu siguranta, eu as fi al doilea. Pana la capat. Cu ce pret?

Urc scarile spre etajul patru. Ma opresc in fata unei usi sa-mi trag rasuflarea. Aud… Cineva ascute un cutit. Sunetul ma urmareste pana in fata usii mele. Da… Cineva ascute un cutit.