Ceva care sa-mi aminteasca de tine - Iacob Florea

Domnul Iacob Florea reuseste sa ne surprinda placut din nou. Sa ma explic - este un prozator matur, cu o arta remarcabila in folosirea limbii romane, cu vadite inclinatii calofile (fara a fi un manierist propriu-zis, ceea ce este minunat!), cu o evidenta stiinta a folosirii adjectivului, insa cu toate acestea este un scriitor realist, in toata deplinatatea acestui termen care ne apare astazi ca o uriasa prada, din care se hranesc tot felul de carnivori literari ce neaga ca s-ar nutri din ea. Acest volum de povestiri, intitulat fericit - Ceva care sa-mi aminteasca de tine - contine cel putin trei naratiuni la un pas de exemplaritate. In ele autorul atinge pragul maxim de sus al ambiguitatii, ambiguitatea fiind una dintre caracteristicile definitorii ale Realului. Recunosc in aceste povestiri, de fapt in toate textele volumului, obsesia si nelinistea care fac dintr-un scriitor normal un scriitor de mare anvergura. Obsesia lucrului de spus si nelinistea ca a spus prea mult. Pina la urma orice scriitor adevarat ajunge sa-ti vinda sau sa-ti daruiasca bucati din sufletul sau. Domnul Iacob Florea nu face exceptie, mi-e teama de teama lui de a ajunge omul fara suflet. Spuneam la inceput ca autorul ne surprinde. Ne surprinde prin chiar fiecare povestire deoarece foloseste o tehnica a misterului epic prin care placerea efectiva a lecturii (se afla printre putinii, foarte putinii autori de azi interesati de o astfel de latura a scriiturii) este dublata de jocul inteligentei imaginative. Lui Iacob Florea ii place ambiguitatea. Sunt sigur si veti fi si Dumneavoastra, dupa ce veti citi cartea, ca stie foarte bine ce face, ca este foarte stapin pe mecanismul povestii, iar din aceasta pricina naratiunile sale au aerul unor bijuterii literare. De fapt, chiar sunt. O carte excelenta! (Eugen Uricaru)

     Fragment din volum:

    “Pictorul dozeaza culorile, sugerand o atmosfera incinsa. Nu doar de la caldura verii de afara. E atata sugestie aici, incat ai sentimentul ca tabloul chifteste de erotism distilat. E greu de descris scena asta si, mai ales, sentimentul. Trebuie sa vezi tabloul. Numai ca, vazand tabloul, dintr-odata ai convingerea ca vezi totul. Dar nu este asa. Nu ne dam seama ca vedem foarte putin. Si intelegem si mai putin. Poate n-ar fi rau sa-i credem pe toti pe cuvant, desi, probabil, doar una dintre povesti e cea adevarata.
    Spuneti-i Madi. Asa cum ii place ei si nu i se spune. Iar lui, Manfred. Asa cum l-a botezat ea si n-au mai avut incotro. L-a cules intr-una din zile de pe strada, un motan jigarit si murdar, numai ochii galben-verzui erau de el. De fapt, o cheama Madalina. Dar numele nu o incanta deloc. De cate ori se aude strigata, isi inchipuie ca pe undeva, printr-un ungher, cineva rade cu gura pana la urechi si se bate cu palma pe burta. E ca un vis urat. Si nu e singurul lucru care o face nefericita.
    Spuneti-i Madi. Dupa socotelile ei foarte minutioase, are paisprezece ani, sapte luni, cinci zile si noua ore. S-a nascut intr-o dupa-masa calduroasa si obositoare, numai bine sa ti se taie tot cheful. Unchiul Tel (de fapt, Costel) ii tot repeta ca in viata nu-ti ies toate cum vrei. Chestii rasuflate de-ale lui. Si ale celor de varsta lui. Nu vrea sa i-o spuna, pentru ca unchiul Tel e singurul care nu mai vede in ea o papusica. Uneori se gandeste ca a nimerit dintr-o greseala in casa asta. Mai mereu se crede in trecere pe aici. Ca si Manfred, probabil. 
    Spuneti-i Madi. Cand ramane singura acasa, se plimba goala prin camera. De cele mai multe ori, muzica e data la maximum. Normal ca sunt plecati si vecinii, n-are cine sa bata in teava. Se dezbraca provocator sub privirile lenese ale motanului si se urca pe un scaun in fata oglinzii care acopera aproape intreg peretele.”