Cenzura pe intelesul cenzuratilor - Liviu Malita

 

Cand regimul comunist a devenit pe deplin constient de sine si de puterea sa totalitara, el a renuntat la manifestarile cenzurii clasice in favoarea unor forme ubicue si disipate in corpul social. A desfiintat institutia Cenzurii, dar i-a pastrat intacte atat obiectivele represive, de control si supraveghere a informatiei, cat si pe cele de "indrumare" a scriitorilor si de influentare a opiniei acestora, astfel incat arta lor sa poata fi incadrata formatului ideologic. Puterea totalitara a tins spre naturalizarea noilor forme de cenzura, care ar fi trebuit sa se transforme din instrument standardizat de control politic in mediul insusi de producere a culturii.
    Fragment din volum:
 
    „Cenzura nu se poate face fara cenzori. Impersonal, in rolul sau (nu da curs propriilor preferinte!), cenzorul este, la modul ideal, un mediu transparent prin care se transmit ne-distorsionat si se pun in aplicare obiectivele partidului-stat. In realitate, el poarta cu sine toate viciile profesiei sale.
    Dispretuiti, in general, invidiati de catre unii, cenzorii erau de temut. Functionari abstracti, condamnati sa ramana anonimi, dar activand in proximitatea celebritatii, ei erau, adesea, de o superioara autosuficienta. Intoleranti, prin fisa postului mefienti, actionau cinic, ori, in cel mai bun caz, cu indiferenta fata de efectul estetic distructiv al muncii lor. Dimpotriva, corectand politic opera, unii isi imaginau, cu un suprem orgoliu, ca participa ei insisi la actul creatiei. Invariabil lachei, in pofida spiritului de casta pe care il cultivau! Cu cat se credeau mai dispretuiti, cu atat dispretuiau mai puternic. Putini i-au asistat la nastere, nimeni nu le-a deplans multintarziata disparitie.
    Ca orice portret-robot si cel schitat aici ascunde, in sine, o istorie si comprima o tipologie. Voi incerca sa le refac, partial, din colbul documentelor.
 
    Recrutare 
    In 1948, un an inainte de infiintarea DGPT, cenzura se realiza de catre oameni cu (oarecari sau evidente) competente in domeniu: scriitori (Geo Dumitrescu, Nina Cassian), dramaturgi (Aurel Baranga), critici de teatru (Simion Alterescu, Horia Deleanu s. a.), pe scurt, nume recognoscibile literar. Acestia erau indreptatiti sa emita judecati estetice, chiar daca orientate politic. Ei insisi se percepeau pe sine ca profesionisti ai scrisului si doar ocazional ca cenzori. De aceea, se straduiau sa intretina iluzia unui dialog cu opera supusa examinarii si erau preocupati ca nu cumva, prin activitatea lor, sa piarda stima sau recunoasterea confratilor. Evitau sa vorbeasca despre cenzura, preferand sa o numeasca „orientare" sau „indrumare", si erau convinsi ca munca lor invita la conlucrare, cu scopul de a obtine de la si impreuna cu autorul opere dezirabile sau macar tolerabile din punct de vedere politic, dar valide estetic.”