Cele cinci continente ale teatrului - Eugenio Barba, Nicola Savarese

„De unde vin? Cine sunt? Incotro ma indrept?
Pentru a raspunde la aceste intrebari, trebuie sa privim din alta perspectiva nenumaratele forme, experiente, vestigii si mistere transmise de istoria profesiei noastre. E singurul mod de a ne dota cu o busola personala pentru a strabate cele cinci continente ale meseriei noastre: cand, unde, cum, pentru cine si de ce se face teatru.“

Eugenio Barba

Tehnicile corporal-mentale ale actorului reprezinta fundamentul relatiei sale cu spectatorul. Principiile lor sunt enumerate de Barba in cartea O canoe de hartie. Tratat de antropologie teatrala (1993) si in Arta secreta a actorului. Dictionar de antropologie teatrala (1983). Relatia actor-spectator presupune insa si un alt punct de sprijin, de eficacitate egala, alcatuit din tehnicile auxiliare, care in diversitatea si materialitatea lor privesc:

• diferitele imprejurari si momente care genereaza spectacolele teatrale: ocazii festive, religioase sau civice, aniversari ale puterii, serbari populare precum carnavalul, date recurente din calendar precum Anul Nou sau serbarile de primavara sau de vara;

• aspectele economice si de organizare: cheltuieli, contracte, salarii, impresari, bilete, abonamente, turnee;

• informatiile de oferit publicului: anunturi, parade, programe, publicitate);

• spatiile de spectacol si spatiile spectatorilor: locurile teatrale in toate acceptiunile;

• luminile, acustica, scenografia, machiajul, costumele, recuzita;

• relatia care se stabileste intre actor si spectator;

• modul de a calatori al actorilor si chiar al spectatorilor.

Toate aceste elemente sunt gestionate potrivit unor priceperi stratificate in timp. E vorba despre cultura materiala a actorului organizata in jurul dublei spirale a tehnicilor corporal-mentale si a tehnicilor auxiliare.

Domeniul de cercetare a culturii materiale cuprinde relatia pragmatica a actorilor si modul in care functioneaza ea tehnic, comportamentele, normele si conventiile lor, in interactiune cu cele ale publicului si ale societatii din care actorii si spectatorii fac parte deopotriva.

Tehnicile auxiliare nu se repeta doar in diferite epoci istorice, ci si in diferite modalitati si in fiecare traditie teatrala. Interactionand dialectic in stratificarea practicilor, ele raspund unor cerinte de fond asemanatoare in toate traditiile cand e vorba de a face/a prezenta un spectacol.

Perspectiva comparata asupra tehnicilor auxiliare arata cu prisosinta ca, in diversitatea proceselor, formelor si stilurilor, cultura materiala a actorului isi are radacinile in modul actorilor de a raspunde acelorasi exigente practice.

Intreaga cercetare din prezentul volum se bazeaza pe un itinerar printre texte si imagini (acestea din urma in numar de circa 1 400), alese dupa criteriul exemplaritatii. Fiecare cititor poate gasi alte analogii in propria traditie teatrala. Trebuie reamintit ca nu toate traditiile teatrale si-au transmis patrimoniul cultural prin marturii scrise si imagini.