Cealalta scena - Alexa Visarion

Alexa Visarion, un cautator de lumina…

Sunt la inceputul carierei de critic teatral. Un festival, o zi frumoasa de iarna, la Brasov. Adi Carauleanu, directorul artistic de atunci al Nationalului iesean, ne invita pe mine si pe un domn surazator, inalt, la o plimbare cu masina prin Poiana Brasov. Am, cred, 25 de ani si sunt uluit, tulburat, palid de emotie ca impart bancheta din spate cu marele regizor Alexa Visarion. Ma tem sa deschid gura, mai stii ce prostie pot spune… Ajungem in Poiana, coboram. Albul orbitor al zapezii e dantelat de gerul de peste noapte. „Parca e un decor al lui Strehler”, zice Alexa Visarion. E ceva indefinibil in privirea lui, un fel de liniste ambigua cu sclipiri abrazive. Poiana e pustie, iar Alexa Visarion are o voce atat de sonora incat la fiecare cuvant declanseaza avalanse imaginare. In fiecare minut aflu lucruri noi. La fiecare treizeci de secunde imi schimb radical parerile despre arta, teatru, viata. Am 25 de ani si sunt bulversat. Urmele pasilor nostri vor disparea in ninsoarea de mai tarziu, insa contururile acelei zile, strabatute de vocalele albe ale unei voci suspendate in timp, imi sunt nesterse azi, in hotelul bucurestean in care scriu aceste randuri pentru Alexa Visarion si pentru cei cincizeci de ani de cariera artistica.
…
Am 40 de ani de viata si ma intreb daca mi‑am castigat cu adevarat dreptul de a scrie despre astfel de oameni. Cum sa scriu despre Alexa Visarion? Ce sa scriu despre acest om pe care il iubesc si il admir, caruia i‑am citit cartile, i‑am vazut filmele, i‑am ascultat prelegerile universitare, i‑am urmarit ingandurarile si revoltele, dar si exuberantele izbucniri, credinta inalta in Dumnezeu si in om, bucuria de a trai?!

De departe, cel mai dificil este sa faci fata nenumaratelor deschideri culturale ale lui Alexa Visarion, ca si cum ai incerca sa cunosti si sa descrii o multitudine de Visarioni, identici si, totusi, diferiti, schimbatori, ludici, profunzi. La ora aceasta, cea mai adanca reprezentare care mi se impune despre el tine de ceea ce as numi prin „filosofie a teatrului”. Este, inainte de toate, un ganditor, in sensul acela vechi pe care anticii il atribuiau celor ce se ocupau cu „afacerile” inconcrete ale cetatii. De la Alexa Visarion si George Banu am deprins pasiunea intrebarilor fundamentale despre teatru, intrebari primare ale caror raspunsuri sunt mereu problematice, relative, dar care te plaseaza intr‑un anumit tip de atitudine: care este rostul teatrului, cine sunt eu in teatru, ce tip de relatie exista intre teatru si viata, intre teatru si moarte, ce inseamna valoarea in arta si asa mai departe.
Lecturile lui Alexa Visarion sunt impresionante. Ele provin din intalniri consistente cu alte gandiri din spatii si temporalitati diferite. Sunt putini, sa recunoastem, cei care, in teatrul romanesc, fac dezinvolt trimiteri la Nietzsche si Kierkagaard, la Berdiaev si Schopenhauer, la Bergman si Barthes, la Cioran si la Sestov, la Ecleziast si la marea poezie a Europei, la filosofiile vechi, dar si la cele de deunazi. Ce‑i drept, citeaza si altii, insa nimeni nu o face precum Alexa Visarion: citarea ca o chemare, citarea ca revendicare organica dintr‑un Sine largit, cum ii spunea Noica, o constiinta generica (Kant) ce ne aminteste constant ca nimic nu incepe cu noi si nimic nu sfarseste cu noi.

O a doua reprezentare pe care indisolubil o atasez personalitatii sale este cea a Regizorului. Daca o fiinta din alte lumi m‑ar intreba cum arata un regizor, l‑as indica pe Alexa Visarion. Cred ca, in spatiul romanesc, el acopera, mai bine decat oricine, acea definitie clasica a regizorului ca autoritate, aliaj solid de culturalitate, energie virila, forta de seductie, violenta si tandrete, demonic si angelic intrepatrunse in tesaturile umanului vulnerabil. Sunt in Alexa Visarion contraste suficient de puternice incat sa faca din el un personaj cu totul si cu totul neobisnuit, cumva dostoievskian prin neliniste, prin continua cautare, prin indoiala de sine.

Ca orice intelectual care are constiinta propriei valori, este orgolios, patimile omenescului nu l‑au tratat ca pe un strain, iar pumnalele ironiei le are intotdeauna la indemana. Pe de alta parte, insa, setea de sacru a lui Visarion este imensa. L‑am vazut inchinandu‑se la Manastirea Zosin, de pe meleagurile lui natale: erau acolo, in felul in care o facea, o lepadare de sine si o smerenie netrucate, ceva de taran pur care se va mantui. Felul de a fi al lui Alexa Visarion, multitudinea si complexitatea relatiilor lui cu nevazutul, probeaza un gand ce a mai fost formulat in trecut: fara o relatie cu metafizicul, artistul nu poate fi niciodata Artist. Alexa Visarion da satisfactie creatiei ca demiurgie, dar si, foarte important, creatiei ca etalare a omenescului; exercitare a fortei, dar si vulnerabilizare constienta, cheltuire sacrificiala de sine. Ii cunosc filmele, i le‑am revazut incitat si de cartea Vasilicai Balaita (Univers filmic – Alexa Visarion. Jurnal de spectator), insa abia peste ani, cunoscandu‑l, am inteles cat de mult il contin acele filme, cat sunt de personale si intime, asemenea unor file insangerate dintr‑un jurnal privat al propriei existente…

O alta reprezentare e cea a polemistului, reiterand o destul de uitata azi definire a artei ca provocare, ca scandal (in sensul „skandalon”‑ului grecesc, tentatie a limitei sau a discursului despre limita). E suficient sa‑i vezi spectacolul pe Caragiale de la Teatrul National „Mihai Eminescu” Chisinau ca sa intelegi latura aceasta polemica a teatrului sau, una ce scoate conflictul din scena si il arunca in societate, pentru ca, tulburata, societatea sa se intoarca spre sine. E o metodologie pe care, adeseori, Alexa Visarion o practica in raport cu clasicii. L‑am ascultat frecvent vorbind despre Cehov sau despre Shakespeare, asupra carora se apleaca nu doar cu dragoste, ci si instigandu‑i, provocandu‑i, din secolul sau, sa se re‑dezvaluie, sa se re‑semnifice. A‑l reinventa pe Cehov, insa, esential!, ramanand in Cehov! A‑l reactualiza pe Shakespeare, insa, esential!, ramanand in Shakespeare! Este inca una dintre lectiile pe care Alexa Visarion le‑a predat contemporanilor sai, reamintindu‑ne ca orice estetica trebuie sa fie dublata si de o estetica a curajului…
Personalitatea lui Visarion adaposteste in ea si un fascinant Profesor. Nu este un profesor pentru cei multi, ci pentru cei alesi. Catedra este, pentru el, o scena pe care urca pentru a spune adevaruri si superbe fictiuni despre arta, toate trecute printr‑un filtru al subiectivitatii asumate. Am asistat la cursuri memorabile despre Penciulescu, despre Bergman, despre Shakespeare, despre Büchner. Este genul de Profesor ce impune ascultare si contemplare, nu intrerupere de dragul unui dialog fracturant. Isi hipnotizeaza auditoriul prin intensitatea cu care traieste in ceea ce spune, adeseori cursurile sale luand forma unor marturisiri, dimensiune pedagogica pe care, cu sinceritate o spun, nu am mai intalnit‑o la nimeni.

A avut, ce‑i drept, si sansa unor maestri imposibil de gasit azi. Cel mai aproape de el, pe care il evoca ori de cate ori are ocazia, cultivandu‑i memoria, este, fara indoiala, „profesorul meu extraordinar, Radu Penciulescu. M‑a format lasandu‑ma liber, condamnandu‑ma la libertate. Penciulescu a intuit ceea ce as fi putut sa fiu eu, cand nu stiam ca pot sa fiu eu. (…) Arta pe care mi‑a insuflat‑o a fost arta de a trai, de a fi responsabil fata de menire si rost, nu arta de a face regie. Regia vine ca exprimare ultima. E o sinteza. Tu te dezvolti, cresti, apoi taci. Tacerea vorbitoare din piesele lui Cehov. Si sunetul corzii plesnite din Livada…” (Alexa Visarion intr‑un interviu pentru „Adevarul”).

Ca si in teatru, practica si aici, in profesorat, o forma de seductie, o erotica intelectuala inalta si vibratila. La rastimpuri, reteaua tensionala a ideilor vehiculate este scurt‑circuitata premeditat cu umor sau cu cate un cuvant non‑academic ce explodeaza cu schije de sens in cei ce asculta. E de amintit aici, fie si in treacat, relatia extraordinara pe care Alexa Visarion o intretine cu limba romana; excelent vorbitor, selecteaza mereu, spontan, exact acel cuvant capabil sa reliefeze nuantele cele mai potrivite unei anumite situatii. El insusi histrionic, ascunzand in sine un mult incercat actor, Visarion le joaca, in teatralitati de mare finete, ce fac deliciul cursantilor inteligenti. L‑am ascultat vorbind si in alte contexte, non‑academice. La Prelectiunea de la Casa Pogor din Iasi, bunaoara, unde, timp de 50 de minute, si‑a uluit auditoriul prin calitatea neobisnuita a discursului sau despre iluminare in arta, prin constiinta si destin. Sau la ultima aparitie in public a Catalinei Buzoianu, eveniment ramas memorabil indeosebi prin interventia sa.
Una dintre temele majore pe care Alexa Visarion ni le propune in ultimii ani este cea a valorii, intim legata de o alta tema, cel putin la fel de importanta, cea a memoriei. Cele doua excelente carti de la Ideea Europeana, Impotriva uitarii si Nostalgia uitarii, anunta, pe de o parte, un timp al imposturii si al mediocritatii, iar pe de alta parte, propun, ca forma de salvare, revizitarea trecutului si a reliefurilor inalte din geografiile acestui trecut. E uimitor, in acest context, cat de generos este Alexa Visarion, cu cat altruism isi evoca nu doar maestrii si colegii de generatie, ci si pe cei mai tineri – studenti, doctoranzi – in care i se pare ca intrezareste lumini. Caci Alexa Visarion ramane, in mod fundamental, un cautator de lumina…

Anii trecuti, la Teatrul „Mihai Eminescu” Botosani, am lucrat pe textul lui A. Wesker, Cartofi prajiti cu orice. Unul dintre motivele pentru care am acceptat sa fiu parte din proiectul acesta a fost chiar Alexa Visarion. Stiam ca isi daduse examenul de licenta pe aceasta piesa si, cumva, simbolic, recompuneam, dintr‑un alt veac, „pasii pe text” ai tanarului regizor. Pe acolo, prin text, trecuse Visarion… Nu‑i cunosc spectacolele, insa mi le imaginez. Probabil ii semanau, purtau in ele, ca o moneda romana, profilul sau, contradictiile sale, sperantele si spaimele sale din momentele facerii lor.

La inceputul lunii octombrie a acestui an, Alexa Visarion mi‑a trimis cateva texte. Printre ele, unul despre moarte. De fapt, un cantec de viata inchinat mortii, sau un cantec de moarte inchinat vietii, o marturisire de o sinceritate sfasietoare, un strigat… I‑am scris: „Draga Visarion, m‑a tulburat textul tau, cu toamna lui adanca pe care o transporta printre cuvinte si cu acea marturie directa si viscerala pe care o aduci in spatiul public. Mi‑e nespus de frica de moarte. Iti invidiez si admir seninul!”. Mi‑a raspuns: „Moartea e viata traita, Viata e moartea ce vine, canta sufletul unui fado”…
…
Sunt la inceputul carierei mele in teatru. Am 25 de ani. Stau pe bancheta din spate a unei masini alaturi de Alexa Visarion. Iar vocea lui atat de sonora provoaca nesfarsite avalanse imaginare in zapezile ce seamana atat de mult cu decorurile lui Strehler…