Casa cu naluci - Gheorghe Jurca

    "Desigur, nici nu conteaza cat de mult se apropie materia narativa de re-ursele biografice ale unui autor care, intr-adevar, se trage din Tara Motilor, fiind nascut la Abrud. Ceea ce este cu adevarat important si meritoriu din perspectiva reusitei romanesti, este modul in care un text, cu atribute formale si de continut care il apropie de subiectivismul relatarii, reuseste sa configureze tot universul epic specific unei fictiuni de reala calitate, reprezentand o posibila reconversie (sau nu) a amintirii, aceasta fiind si una dintre provocarile de forta ale romanului, care, de la un cap la altul, lectura lipsita de asperitati, placuta prin cota substantiala de traire a sentimentului, ne convinge de validitatea celor afirmate undeva pe parcurs: "Da, viata curge ca un rau, la inceput viforos, apoi, cand ajunge la campie, mai lenes si mare parte din apa lui se risipeste in pamantul insetat si plin de riduri, de crapaturi din cauza verilor toride. Totul are insa un inceput si-un sfarsit, o borna de la care pleaca si un capat, un final unde suna sinistru pustiul, singuratatea."" - Constantin DRAM

    Fragment din volumul "Casa cu naluci" de Gheorghe Jurca:

    „In zilele de vara, mai cu seama pe vremea coasei, natura face risipa de minuni. Mi s-a intamplat sa gasesc puiernite de iepuri sau puisori de pasari cazuti de prin cuiburi din cauza furtunilor care stricau cuiburile pasarilor-mame; ii luam si-i puneam pe un cearsaf si le aduceam insecte moarte, indeosebi cosasi, libelule, viermisori si priveam cu uimire cum se bat de la a apuca cei dintai hrana, iar cei mai slabi in putere ramaneau flamanzi. Acest mic exemplu l-am folosit la scoala la ora de zoologie de cum stau lucrurile cu lupta pentru supravietuire. Si tot asa, dar la o alta scara, se intampla si cu omul.
    O, cat de minunate, de magice erau verile la tara, cat mai ales la munte unde, din pricina imenselor paduri, cunosteam o imensitate de taine, de animale, de plante si flori, de pasari, de tot felul de fructe de padure, de tonuri, de culori, de sunete, muzici, triluri de pasari, dar si tipete de gai, de soimi, de vultani, zbierete de jivine, adevarate simfonii ale fosnetelor copacilor, mai cu seama cand ii pieptana vantul sau atunci cand cerneau peste varfurile copacilor primii fulgi de nea. Daca se intampla sa fiu in plin camp cand cadeau cei dintal fluturasi de zapada, ramaneam pe camp ore intregi si-mi intindeam palmele sa-i prind, dar ei nu apucau sa se aseze in palmele mele ca se si topeau; ma trezeam ca-mi ling palmele si-mi umezeam buzele cu mazga aceea ce mirosea a nemarginire, a inalt, a ceva nedeslusit... 
    Dar nu vreau sa abandonez zilele, vremea aceea extraordinar de frumoasa, de parfumata cand toata familia, tot satul eram in camp. Uneori, pe dealurile invecinate, se auzeau armonici, cosasii lasau coasele jos si incingeau hore, jocuri de doi, brauri, hategane, invartite, tarini. Erau ultimele straturi de patriarhalitate, de ancestralitate care mai ramasesera ascunse printre tarini, dar si printre oameni, sateni indeosebi, oameni care nu uita si care preiau din generatie in generatie unele obiceiuri si datini in fata carora un orasean si-ar face cruce si s-ar minuna de i-ar pieri graiul. Aici se vanzolesc trecutul cu prezentul si cu viitorul, ziua de ieri cu cea de azi, inchipuirea, visul isi dau mana cu realitatea.”