Calm - Cum sa-ti gasesti linistea intr-o lume stresanta si agitata - Gayatri Devi

 

 

Ai cunoscut vreodată pe cineva cu care să te împaci incredibil de bine? Cineva al cărui calm se aşterne în jur, învăluind şi liniştind cele mai furtunoase stări de spirit? Un poliţist fantastic într-o stare de criză şi partenerul dorit de oricine? Un coleg apropiat, care te face să te simţi mai bine, atunci când pe şeful vostru îl apucă un acces de furie? Prietenul spre care te îndrepţi instinctiv, dacă eşti speriat(ă) sau agitat(ă)? Nu vorbesc despre cineva plictisitor sau „sedat“, ci, mai degrabă, despre cineva aflat într-o stare de vigilenţă concentrată, relaxată şi încrezătoare, starea optimă pentru navigare pe cuprinsul oceanelor vieţii noastre.
Am cunoscut o astfel de persoană. In furtuna familiei noastre, bunicul meu era ochiul furtunii. Toate în jurul lui se
învolburau haotic, aşa cum se întâmplă într-o gospodărie indiană. Iar în centru stătea Thatha, un monument de neclintită stăpânire de sine.
Thatha se trezea în fiecare dimineaţă la ora cinci şi-şi pregătea o cană cu apă fierbinte. Apoi se aşeza într-un vechi balansoar. Eu mă cocoţam pe un scaun lângă el şi citeam împreună ziarul de dimineaţă – sau, cel puţin, aşa mă prefăceam. Când termina, se ridica în picioare, îşi încrucişa mâinile la spate şi păşea încet dintr-un capăt în celălalt al casei, peste care se revărsau zorii tropicali. Eu îl urmăream îndeaproape – nu suficient de aproape, încât să-l agasez, dar destul, ca să-i pot observa şi imita fiecare mişcare. Toată chestia asta dura cam o jumătate de oră. Spunea că-l ajută să gândească. Era un ritm lent în tot ceea ce făcea Thatha în acele ore matinale, înainte să înceapă să se agite şi să prindă viaţă gospodăria. Bunicul meu era un om puternic, un matematician care
a condus compania regională de telefonie, având în subordine mii de angajaţi. Comportamentul său liniştit masca presiunile şi responsabilităţile extraordinare, care făceau parte din meseria lui. Ţin minte că s-a înfuriat doar o singură dată, când eu aveam şapte ani. Ca să fac o glumă, am aruncat o găleată de bălegar în fântâna de la ferma familiei, unde-mi petreceam vacanţele şcolare. Aşa că ferma noastră a rămas fără apă de băut. Bunica mea a început să ţipe şi să se agite, ceea ce nu m-a derutat câtuşi de puţin. Era o femeie schimbătoare şi predispusă la excese temperamentale, caracteristice multora dintre adulţii pe care i-am avut în preajmă în tinereţea mea.
Când bunicul a aflat ce s-a întâmplat, primul lucru pe care l-a făcut a fost să ia măsurile necesare, ca să ne asigure apa de băut. Mă simţeam ruşinată. Eram nepoata lui favorită. Până atunci, nu se supărase niciodată pe mine, însă acum părea furios. Când protestele s-au mai potolit, am fost lăsaţi singuri în grădină. M-am uitat la el, îngrozită. Nu-mi spusese o vorbă – doar mă privise blând, ca şi cum şi-ar fi căutat cuvintele. In cele din urmă, a vorbit. „Ai făcut o prostie“, mi-a spus, atât de încet, încât aproape că nu l-am auzit. Şi asta a fost tot. Fără nici un fel de repercusiune. Am fost devastată. Din ziua aceea, puţine cuvinte m-au rănit mai mult.
De ce? Pentru că veneau din partea unui om pe care-l adoram, un om calm, un model de serenitate. L-am admirat pe bunicul meu în clipa aceea, chiar şi în situaţia umilitoare în care mă aflam. Pentru că se ocupase de ceea ce trebuia, pentru că mă pusese la punct cum trebuia şi fără complicaţii, pentru că făcuse toate acestea cu foarte mult calm şi, mai presus de orice, pentru că-i comunicase nepoatei sale mici şi adorate că totul
avea să fie bine.
La vremea aceea, nu prea înţelegeam influenţa bunicului meu asupra mea. Incă nu ştiam că urma să-mi petrec o mare parte din viaţa de tânără adultă în căutarea Sfântului Graal al liniştii lui. Cu timpul, aveam să deprind secretele serenităţii bunicului meu. Iar peste ani, căutând răspunsul, aveam să dau peste el întâmplător. Dintr-un noroc absolut. Am descoperit ce avea bunicul meu, ceva ce-aş fi putut avea şi eu şi mi-ar fi permis să mă bucur de acea linişte plăcută, de acel calm şi acea încredere, chiar şi în vremuri tulburi. Am urmat medicina, pentru a continua tradiţia familiei. Ambii mei străbunici fuseseră medici. Tatăl meu era chirurg, iar mama – microbiolog.
Dar în cadrul medicinei, mi-am ales domeniul neurologiei, pentru că nimic nu mă fascinează mai mult decât creierul şi pentru că ştiam că urma să găsesc în el răspunsul la căutările mele. In această carte, voi împărtăşi ceea ce am învăţat despre neuroştiinţa stării de calm şi despre ceea ce trebuie să facem, ca s-o atingem. Dar, mai întâi, să vedem mai îndeaproape la ce mă refer când vorbesc despre „calm“. Calmul este un sentiment de autocontrol interior, care ne permite să funcţionăm la capacitatea maximă a tuturor abilităţilor noastre. E starea ideală a creierului, susţinută de un corp aliat întru totul cu acest creier hotărât, ceea ce ne permite să ne valorificăm puterile cognitive, menţinând, în acelaşi timp, un echilibru perfect cu emoţiile noastre. Când eşti calm(ă), te afli în zona ta, netulburat(ă) de elemente perturbatoare sau de suferinţă. Cum putem reuşi acest lucru? Ce trebuie să facem, ca să ajungem la respectiva stare de funcţionare optimă a creierului? Punctul de cotitură majoră, atins în gândirea mea despre calm, a fost atunci când mi-am dat seama că este în egală măsură şi o stare neurologică, şi un produs al creierului, la fel ca limbajul sau mişcarea. Ceea ce înseamnă că, în condiţiile cele mai bune, îţi poţi alege starea emoţională, la fel cum poţi alege să-ţi mişti braţul ori să spui o glumă. Şi poţi alege calmul în locul panicii, în confruntarea cu o situaţie stresantă. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că, în acest superb mecanism care este corpul nostru, fiecărei forţe îi corespunde o forţă egală şi de sens opus. Creierul are sisteme complexe pentru relaxare şi calm, pentru a-şi putea contracara propriile mecanisme complicate ale vigilenţei şi anxietăţii. Prin urmare, trebuie să analizăm în profunzime modul de funcţionare al creierului şi al sistemului nervos, ca să descoperim explicaţiile stării de calm.
Răspunsul la întrebarea: „Cum putem reuşi acest lucru?“ nu se află în interiorul lobilor noştri frontali, creierul superior raţional, sediul logicii şi al gândirii, ci în creierul nostru mijlociu, care ne controlează emoţiile şi impulsurile, şi în vastul senzor şi recipient al mediului înconjurător, care este corpul nostru. Bunicul meu ştia. Toată viaţa, în obiceiurile şi gândurile sale, a sporit în mod deliberat circuitele între corpul său şi creier, ceea ce stimula – da, stimula – starea de calm. Felul în care-şi începea fiecare dimineaţă, revărsarea lentă a minţii şi trupului său în activitatea zilnică, era cu totul deosebit de stilul modern de a te trezi brusc şi a trece la acţiune. De-a lungul vieţii lui, Thatha a sporit, de preferinţă, conexiunile dintre centrii calmului din trupul şi din creierul său. Acest lucru l-a ajutat foarte mult să facă faţă zilelor agitate – şi l-a ajutat de minune, când nepoţica lui mai făcea câte o prostie.
La bunicul meu, ca de altfel şi la fiecare dintre noi, echilibrul dintre calm şi anxietate este controlat de sistemul de relaxare parasimpatic şi de sistemul de alarmare simpatic. Ambele sisteme trimit informaţii dinspre organism spre creierul mijlociu, care, în momentul acela, deschide sau închide „comutatorul“ stării de calm. Să vedem acum ce se întâmplă cu aceste sisteme, atunci când suntem aruncaţi în tumultul unei vieţi dirijate de Internet, cu sarcini şi roluri multiple, o viaţă coordonată prin BlackBerry.
Creierul nostru mijlociu primitiv interpretează rumoarea şi vuietul, atacurile intermitente asupra atenţiei noastre, ca şi cum ar fi nişte tigri hămesiţi, care ne aţin calea şi ne arată colţii lor ascuţiţi ca nişte pumnale. Creierele noastre, evoluate în aşa fel, încât să lupte cu ameninţările reale, cum ar fi tigrii adevăraţi, nu pot distinge între o fiară gata să atace şi un raport trimestrial întârziat cu două săptămâni. Când ne confruntăm cu un baraj de stimulare, ghiciţi la care sistem cerebral apelăm de preferinţă. Invariabil, ne vom activa sistemul simpatic excitant, la fel cum strămoşii noştri apelau la acelaşi sistem, pentru a-i ajuta să evite sau să înjunghie tigrul.
Sistemul excitant al creierului nostru raţional ne poate ajuta să finalizăm acel raport, ba chiar să ducem la bun sfârşit alte zece sarcini în acelaşi timp, însă la cotitură ne aşteaptă următoarea sarcină, apoi încă una… Şi, pe parcurs, uităm să închidem acest sistem de alarmă, care e mereu vigilent. Alimentat de temerile lobilor frontali, care echivalează ratarea unui termen-limită cu pierderea unui loc de muncă sau a prestigiului, sistemul simpatic stârneşte, în corpurile şi creierele noastre, un cod portocaliu de alertă, o permanentă stare de anxietate aflată în stadiu incipient. Purtăm un război al creierului, fără să ne bucurăm de beneficiile unei stări de linişte interioară.
Conflictul tensionat dintre creierul mijlociu primitiv şi creierul raţional, mult mai evoluat, este acela care dă naştere
anxietăţii şi neliniştii atât de caracteristice vieţii moderne. Suntem incapabili să ne calmăm noi înşine. Nu putem dormi noaptea şi suntem tensionaţi şi ţâfnoşi în timpul zilei. Nu ne putem concentra, nu ne putem relaxa, nici măcar în timpul unei şedinţe de masaj sau când stăm tolăniţi pe o plajă din Caraibe. Când nu ne activăm mecanismul parasimpatic de liniştire a corpului, sistemul nostru simpatic de fugă ne determină să sucombăm unor atacuri de cord sau comoţii cerebrale, chiar dacă ne ajută să respectăm termenele-limită care ni se impun zilnic. Dar ce s-ar întâmpla, dac-am face o altă alegere? Dac-am opta contra-intuitiv? Ce s-ar întâmpla dacă, în loc să alegem
sistemul simpatic stimulat de sarcini, am apela la sistemul de relaxare parasimpatic? In mod paradoxal, după cum vom vedea, această alegere poate să ne sporească, de fapt, şansele de a face faţă rutinei, permiţându-ne să ne respectăm termenele şi să fim sănătoşi. Deprinderea de a face această alegere poate foarte bine să ne ţină în viaţă. Liniştiţi şi odihniţi. Fără sedative. Mi-a luat ceva timp ca să înţeleg acest lucru. Toată viaţa am ştiut că mă descurc cel mai bine în situaţii de urgenţă. Ca medic rezident în formare într-un spital aglomerat, când venea câte
un stop cardiac sau o rană împuşcată, creierul meu încetinea şi-şi culegea informaţiile în detalii clare, permiţându-mi o limpezime la nivel de milisecunde. Deşi continuam să gândesc, aproape că eram pe pilot automat. In mod surprinzător pentru cineva predispus să dramatizeze orice – trăsătură pe care am moştenit-o de la bunicile mele –, cea mai calmă şi mai liniştită mă simţeam în acele momente cu o puternică încărcătură emoţională.
Pe vremea aceea, beam câte două seturi a şase cutii de Diet Coke cu cafeină şi fumam câte un pachet de ţigări pe zi. Fiecare caz era o cursă contra cronometru, fiecare salvare, o victorie. Uneori, după astfel de nopţi agitate, ieşeam la o manichiură.
Mâinile îmi tremurau atât de tare din cauza excesului de adrenalină din organismul meu, încât manichiurista îmi spunea: „Hmmm… Ghici cine a ieşit din tură!“ In cea mai mare parte din perioada mea de formare, m-am confruntat cu o suprasolicitare a sistemului nervos simpatic, şi asta m-a ajutat mult. Fiindcă eram tânără şi încă îmi puteam intensifica sistemul parasimpatic, reuşind să cad într-un somn adânc şi relaxant. Şi totuşi, interesant lucru, pe cât de calmă eram în perioadele de suprasolicitare, pe atât de iritabilă eram în perioadele cel mai puţin stresante din viaţa mea – gândeam mai puţin clar, împărţindu-mă între solicitările de la serviciu şi cele de acasă. Mi-era greu să mă bucur de liniştea zorilor. Tânjeam după calmul care-l învăluia pe bunicul meu şi-mi doream
ca strălucirea aceea să mă cuprindă şi pe mine, ca un înveliş energetic. Insă am rămas blocată în aceeaşi rutină, până când Wolfie a nimerit întâmplător în viaţa mea.
L-am găsit pe Wolfie într-o zi friguroasă de iarnă, în timp ce conduceam pe autostrada spre Long Island – rătăcea, tremurând, pe mijlocul autostrăzii. Era un câine de dimensiuni medii, o corcitură între un ciobănesc german şi un collie, sfrijit şi speriat. Am tras pe dreapta şi am reuşit să-l iau în maşină. Când l-am adus acasă, a fost îndrăgit imediat de familia noastră, la fel cum Daddy Warbucks a îndrăgit-o pe micuţa orfelină Annie1. Era doar o mică problemă cu el. De fiecare dată când urca în maşină, Wolfie devenea brusc agitate şi începea să ţopăie amuzant de la o fereastră la alta. La sfârşitul fiecărei călătorii cu maşina, oricât ar fi fost de scurtă, Wolfie, epuizat şi neliniştit, voma peste tot în maşină.
Am încercat tot ce s-a putut, dar nimic nu părea să funcţioneze. La sfârşitul fiecărei plimbări cu maşina, eu rămâneam să curăţ bancheta din spate. în cele din urmă, l-am dus pe Wolfie la Ellen, o talentată antrenoare de câini. Ellen mi-a ascultat povestea cu atenţie – după care, în mai puţin de cinci minute, a stabilit un diagnostic şi a sugerat un tratament. – Wolfie devine agitat când se află în maşină, a zis ea. Nu ştim care-i povestea lui. Poate că foştii stăpâni l-au abandonat pe autostradă. Acum, trebuie să-l înveţi că maşina este un loc sigur.
– Şi cum să fac asta?
– Simplu, a spus Ellen. Calmează-i corpul, iar mintea îl va urma în mod automat.
Mi-a arătat cum să-l determin pe Wolfie să se întindă şi să stea culcat, după ce se urca în maşină.
– Cât stă culcat, nu se poate agita. Soluţia problemei cred că asta este.
O soluţie atât de simplă pentru o problemă adânc înrădăcinată aproape că părea o prostie. De ce poziţia culcat ar fi adus vreo schimbare?
Insă şmecheria chiar a avut efect: lui Wolfie nu i-a mai fost niciodată rău în maşină. Acum stă calm. De la Wolfie şi de la bunicul meu a venit răspunsul – un corp liniştit înseamnă o minte liniştită. Nu invers, cum cred majoritatea oamenilor. Convingându-ţi trupul să adopte o stare de calm, reduci la tăcere pălăvrăgeala mentală a creierului tău raţional şi le permiţi sistemului nervos parasimpatic şi creierului mijlociu să facă lucrul pe care-l ştiu cel mai bine: să te calmeze. Stăpânirea de sine se poate obţine nu numai ca urmare a unei canalizări terapeutice dinspre centrii superiori spre corpul nostru, ci şi invers, ca urmare a fluxului de impulsuri dinspre corp spre centrii noştri superiori. Răspunsul se află în varianta „de jos în sus“, de la corp spre minte.
Poate că Freud a descoperit ceva, susţinând asocierile libere din poziţia culcat pe o canapea, într-o cameră liniştită. Poate că actul în sine îi eliberează pe oameni de anxietate. Dacă faci asta în fiecare dimineaţă, timp de patruzeci şi cinci minute, e şi greu să nu fii pătruns, pentru tot restul zilei, de acel sentiment plăcut – exact la fel cum ritualurile matinale ale bunicului meu îl ajutau să-şi păstreze calmul în confruntările cu birocraţiile bizantin de complicate din comerţul indian. Cu logica lui carteziană, creierul nostru superior raţional poate excela în încercarea de a-şi imagina construirea supraconductorilor sau inducţia magnetică, însă avem nevoie de creierul mijlociu şi de corpurile noastre conectate la nivel parasimpatic, pentru a reuşi să avem un somn bun şi să facem faţă în mod eficient cerinţelor contradictorii care ne supun atenţia unor asalturi continue. Imbrăţişând în permanenţă o lume saturată de tehnologie şi supusă unor transformări rapide, ne-am stimulat creierele superioare, lobii frontali şi sistemele simpatice, fără să mai acordăm atenţie sistemelor parasimpatice şi creierelor mijlocii.
Aceasta e cauza epidemiei contemporane de anxietate generalizată şi a incapacităţii de a ne relaxa. Dar eu consider că există o soluţie. In această carte, analizez aspectul neurologic şi cel fiziologic ale mecanismelor de „calmare“ înnăscute ale corpului nostru şi arăt cum pot fi ele recuperate şi puse uşor în mişcare. în paginile ce urmează, explic de ce este esenţială – nu doar pentru fericire şi succes, dar şi pentru sănătate – atingerea stării de conştientizare concentrată, pe care o definesc drept „calm“. Şi mă confrunt cu cea mai mare provocare: adaptarea luptei dintre sistemele noastre cerebrale, în aşa fel, încât să devină un dans bine orchestrat. Numai realizând acest lucru, putem spera să găsim echilibrul subtil, care duce la ceea ce bunicul meu ştia prea bine: o stare de calm într-o lume turbulentă.