Caii lui Ahile si alte eseuri - Dan Cristea

Dan Cristea (nascut in 1942, Bucuresti) a absolvit Facultatea de limba si literatura romana, luandu-si doctoratul in literatura comparat la Universitatea din Iowa (SUA). E directorul revistei "Luceafarul de dimineata". A scris critica si istorie literara.
    Volumul de fata cuprinde urmatoarele eseuri: Caii lui Ahile; Despre copii din iliada; Grecia lui Henry Miller; Farame din Grecia mea; Fragmente critice despre T. S. Eliot; Recitind Scrisorile eminesciene; Kavafis; Leonid Dimov; Petre Stoica; M. Ivanescu; Insemnari la un poet crepuscular: Dan Laurentiu; Teme poetice la Mihai Ursachi; Camerele ca o carte; Fragmentarium Gellu Naum.
     Fragment din eseul "Kavafis":

 
    „Unul dintre aspectele cele mai originale ale poeziei erotice a lui Kavafis, tinand cont mai cu seama si de contextul literar al primelor decenii ale secolului douazeci, cand sunt concepute si facute publice poemele alexandrinului, ramane legat, fara indoiala, de imaginea construita in jurul corpului. In jurul „corpului trait", potrivit bine cunoscutei formulari a lui Merleau-Ponty. Este de remarcat aici nu numai „tratamentul sincer, avangardist al temelor homosexuale" (Edmund Keely), dar e nevoie sa intrezarim, in straturi de mai mare profunzime decat acesta tematic, si modul complex in care Kavafis dramatizeaza existenta autonoma a unui trup care traieste din plin, a unui trup ignorand restrictiile, care „doreste si cere" (thelei kai zitei), cu o forta colosala, dictatoriala, de neopus. Ca tragedie antica, fiinta (iar corpul este „oglinda fiintei noastre") nu poate lupta cu destinul, in ciuda tuturor juramintelor de a-si schimba viata. Se reintoarce, „pierduta", la „aceeasi fatala voluptate" (idhia moiraia hara) pe care i-o impune trupul.
    Poemul “Isi jura”, despre care vorbim, scoate deopotriva in evidenta si un Kavafis poet al noptii, al noptii care imbraca o infatisare fantastica, nelinistitoare, coborand peste lume, precum o zeitate intunecata, cu „ispitele ei, cu compromisuri, cu fagaduinte". Noaptea tulbura, incita, comploteaza cu trupul, face sa explodeze ordinea aparenta a lucrurilor. Este descrisa aici, la timpul prezent, una dintre noptile care compun sirul „noptilor tineretii mele" (nihtes tis neotitos mou). Dar mai sunt si altele de luat in seama, precum noptile scrisului si ale rememorarii prin scris („singur in casa pustie"), noptile halucinante ale aparitiei fantasmelor sau cele ale cufundarii in vis si reverie. Nopti atat ale trupului, cat si ale mintii care se lasa absorbita de viziuni erotice, convocand, de pilda, umbrele ca sa revina, intr-un decor invaluit parca in aerul unei sedinte de spiritism: 
 
    O lumanare e de-ajuns,    Lumina ei firava
    mai potrivita e,    va fi mai intim
    cand reveni-vor Ele,    cand reveni-vor ale Iubirii Umbre. 
 
    O lumanare e de-ajuns,    Odaia-n asta-seara
    prea luminata sa nu fie.    Cu totul cufundat in vise
    si-n amintiri,    la lumina precara,
    in vise cufundat,    voi avea naluciri,
    ca Ele sa revina,    ca sa revina ale Iubirii Umbre.
         (Ca sa revina, 1920)”