Ca la vecinul bine temperat - Florin Toma

 

Cititorul romanelor lui Florin Toma trebuie sa- si ia intotdeauna masuri de precautie. intalnirea cu textele lui aduce cu aterizarea intr-un teatru de operatiuni: nimic previzibil, pretutindeni explozii stilistice, intorsaturi de fraze, perplexitati imagistice. Toata gama ludicului absurdist.
Iar daca nu-ti pregatesti nedumerirea la tensiune maxima, risti sa iesi spasit din caruselul lingvistic organizat de acest desavarsit artificier. Cartile lui nu sunt, se-ntelege, populare. Nici printre criticii literari. Urmuzian si plonjand in desfatari specifice unui Boris Vian, Florin Toma reuseste sa contrarieze in orice formula. De pilda, primul sau roman, Mostenirea familiei Bildungsroman (2005), recrea o atmosfera metatextuala prin fabricarea unui fals roman de familie. Memoria exploata frontierele suprarealiste, prin ingenioase subterane ludice. Al doilea roman, Orasul jumatatilor de inger (2010), livra cititorului un melanj fastuos de burlesc si poeticitate, pariind pe anatomia absurdului imblanzit. Nuvelele si povestirile din cel mai recent volum al sau radiografiaza ipostazele unor distopii. La fel ca in roman, in proza scurta drumul catre sens este pavat cu istoriile unor inexistente. Ceea ce inseamna ca eroii vietuiesc cumva fantomatic, lipsiti de personalitate ori amanand sa clarifice ceea ce s-ar numi vointa. 
Caci Florin Toma este fascinat de lumile in criza, imprevizibile, ca si de sentimentul esecului si al inutilitatii. Tot ce se intampla in Ca la vecinul bine temperat se substituie unui sentiment apocaliptic aproape sufocant. Pornind de la ideea ca trecutul e o certa inexistenta (ca pretutindeni in scrisul lui), Florin Toma selecteaza din procesul reamintirii madlene misterioase, ce explica partial deriva prezentului. in Emotiunea de cenzura, compartimentul unui tren devine scena unei seductii laborioase. Suferind de vagotonie, Octavian e condamnat sa resimta senzatiile sub forma unei agresiuni careia nu-i poate rezista. Singurul medicament este sa povesteasca, astfel ca vecina de compartiment va fi victima istorisirii lui. Dincolo de strania maladie ce se cere exorcizata, retinem ca pasiunea pentru delirul verbal al protagonistului vine din credinta ca „secretia cea mai scarboasa pe care o produce omul este Cuvantul. in el se gasesc cele mai abjecte porniri ale lui”. Florin Toma e atent la felul in care memoria se goleste pentru a fi reinvestita prin instrumente misterioase. Rezulta o formula a sinceritatii brute, ce rascoleste interioritatile vulnerabile. 
Tot un bolnav este si Emanuel din O dezvelire la fond. Orfanul singuratic se gaseste intotdeauna in urma evenimentelor, in loc sa le manipuleze. Cand un vechi galion spaniol ajunge pe varful muntelui din apropierea Orasului, destinul comunitatii pare pecetluit: corabia aluneca apocaliptic spre asezare, distrugand totul in cale si aducand moarte si teroare. Ocrotit de Boro, doica lui din tinerete, Emanuel infrunta frica prin seducerea femeii in chiar toiul evenimentelor. Finalul aduce un plus de semnificatie istoriei marqueziene: o poezie despre „pantecul tare/al marii-femeie”, gasita intr-un pergament misterios, accentueaza senzatia ca citim alegoria unei senzualitatii descoperita tardiv. De o vindecare asemanatoare are parte si eroul din The Statement. Un „evaluator final”, care trebuie sa noteze fisurile cladirilor de la inaltimi, „un cosemnatar al lui Dumnezeu”, el parcurge drame succesive. intalnirea cu dr. Gordon explica sursele esecurilor: „Traim intr-o lume bolnava. Iar boala ei este suma bolilor noastre!”. Florin Toma lamureste, prin vocea medicului, doua dintre obsesiile prozei lui: boala si fisurile realitatii. Ele asigura adesea trecerile strategice in fantastic sau in realism magic pana in teritoriile absurdului. Nu singure, ci intermediate de vis, de obicei cosmaresc. „Nimeni nu poate interzice dreptul imoral de a visa”, spune dr. Gordon. Dupa cum e imposibil sa acoperim fisurile, ceea ce ne asigura o devastatoare mediocritate si o „suferinta a eului”, din moment ce egopatia noastra este „sfanta”. Prin umare, „suntem doar niste recipiente golite de continut. Noi nu fiintam, noi traim efectiv. Noi doar mimam viata, ca niste paiate uscate…”. Florin Toma cauta sa investeasca individul lipsit de autenticitate si bulversat de viduri interioare cu frisonul unui inceput revelator. 
in O dimineata vrajmasa aceeasi lentoare asigura sentimentul inutilitatii. Protagonistul, evident suferind de senzatia de vid si prabusiri onirice, traieste suspendat intre un trecut compromis de anticomunismul parin- tilor si adunarile publice dedicate Administratorului. in mijlocul multimii, doar eroului ii creste o singura aripa, insa ceilalti il ridica, intr-o inaltare apoteotica - metafora a revolutiei pornita de la „uraganul batailor de aripi”. De asemenea, desprins din realismul magic e si gestul batranului orb Jouissac, din Pasiunea domnului Juissac: el vrea sa stranga „gandul lumii”, ca sa devina astfel „autorul unei opere uriase”. Planul nu poate fi pus in practica fara cineva capabil sa auda si sa transcrie gandurile celorlalti. Pentru aceasta, Jouissac va infia pe Albertina, ce-i va darui, in final, vederea, cu pretul unei noi singuratati. 
Florin Toma revine aici la o alta tema preferata: morfologia sperantei. in evidentierea acestui proces, el este adeptul lui Lucretius, pentru care „atata vreme cat obiectul dorintelor noastre ramane indepartat, el ni se pare superior tuturor celorlalte lucruri; indata ce-l obtinem, dorim altceva”. Tot o boala, pe care scriitorul din Transplant nu o poate traversa, tocmai pentru ca suferinta continuta e prea ispititoare. De aceea, el nu vrea sa- si traiasca viata, ci una de imprumut, chiar daca ea se opune moralitatii si normelor. Incontinenta lui verbala, fireasca la eroii lui Toma, expliciteaza nazuinta spre „locul ascendentei particulare”, in fapt, o stare de spirit, prin care creatia poate fi desavarsita. Povestirile din ciclul Trei fantezii cu Avramut (Ca la vecinul bine temperat, Camera 407 si Dupa-amiaza unui claun) sunt divagatii pe tema observatiei creatorului. in Ca la vecinul bine temperat o mama atragatoare este urmarita cum intra in jocurile fiicei, emanand un erotism aparte; Camera 407 reface istoria unei femei ce-si redescopera pasiunea in urma unui divort; o poveste despre capriciile memoriei pasionale. in vreme ce Dupa amiaza unui claun e confesiunea unui autor pierdut intr-o interogatie tragica: „Scriu sau visez ca scriu?”. O pledoarie despre neincrederea in cuvant si in orice forma de implinire. 
intre etajele realitatii, Florin Toma isi permite sa imagineze in voie, deregland sensuri, largind perspective si insinuand sistematic. Povestirile si nuvelele, inegale valoric, pot fi citite si ca parabole apocaliptice. Mici sau mari, apocalipsele sunt mai mult decat lasa sa se intrevada. Ele debuteaza banal, ca intr-un scenariu-pretext, pentru a fi detonate, neasteptat, de evenimente sau intalniri providentiale. Deodata cu modificarile de ansamblu, discursul capteaza multiple jocuri stilistice si strategii intertextuale, aruncand in derizoriu falsa intentionalitate. inscenarea, carevasazica, privilegiaza sensurile noi ale realitatilor, iar fisurile redimensioneaza imaginarul, tot mai burtos. Granitele se topesc cu repeziciune; pana si naratorii devin, fara exceptie, prizonierii propriilor transfigurari. Florin Toma lasa deoparte umorul (din roman) si alege de data asta textualizarea sobra, eliberata numai de frivolitatile dictate de fantastic. 
Nu lipsesc, in schimb, dezbaterea constiintei colective, parodia politicului, grija pentru confectionarea unei atmosfere incerte si solutiile absurdiste. Boala e mai degraba o ciudatenie – un intreg inventar se gaseste, stim bine, in celebrul Un veac de singuratate. Dar ea este accesul magic ideal. De aceea suntem martorii pulverizarii realitatii, dupa ce naratorul ne pastra, inadins, sub cupola unui simbolism al bolii. 
Vindecarile propuse de Florin Toma sunt imprevizibile, fiindca tema scrisului sechestrat in fiinte bolnave cere solutii neasteptate. Orbi, cocosati, indivizi fara aripi sau cazuti in abisul memoriei, lipsiti de senzualitati sau nelinistiti de incremenirea prezentului, eroii lui Florin Toma ajung sa inteleaga, dincolo de ineficienta realitatii prime, ca dincolo de toate exista un sens. Ca la Cortázar, cel mai bine reprezentat e conflictul dintre memorie/constiinta si imaginatie. Iar valoarea textelor din Ca la vecinul bine temperat prin acesta grila trebuie intelese. 
O colectie de nuvele si povestiri ce nu dezamageste, scrisa exemplar de, probabil, cel mai subevaluat scriitor optzecist.