Bodysong - Pia Brinzeu

Postfata de Adriana Babeti. Cu sapte desene de Andrei Medinski.
Bodysong a fost, nu cu multa vreme in urma, genericul unei rubrici din Orizont, in care anglista Pia Brinzeu medita despre corporalitate. Daca am spune doar ca, ulterior, aceste tablete au fost stranse intre doua coperti si au devenit o carte, am gresi, fiindca Bodysong-ul editat la Timisoara de Fundatia Interart Triade si de catre Editura BrumaR (in 2010) este o opera de arta. Rar mi-a fost dat sa vad o asemenea luxurianta artistica la un autor autohton: format superb, suplu si inalt de carte, o coperta de pus in rama si un semicarton galben, de o eleganta rara pe post de suport de scris includ 63 de meditatii despre corp si corporalitate, 7 desene superbe, foarte sugestive, facute de Andrei Medinski (caruia, de altfel, i se si dedica un medalion omagial in structura volumului) si o foarte eterata postfata semnata de catre Adriana Babeti, din care imi iau permisiunea sa citez: Pia Brinzeu

a citit mult, a trait si inteles multe, a strabatut pamantul in lung si-n lat, din India si Cambodgia pana in Mexic, din America de Nord pana in China, iar prin cartea aceasta isi ia ragazul sa ne impartaseasca ceva extrem de pretios: cum se poate dobandi o anumita seninatate si buna ordine interioara pornind de la intelegerea propriului corp, in legatura lui de nedesfacut cu sufletul si cu mintea.

Metodologia cartii se imparte intre asociationism si interdisciplinaritate: ars combinatoria, cum ar fi spus cei vechi, cu o sintagma care s-a resemantizat in postmodernism, incetand sa mai insemne armonie pentru a deveni o frumusete a incongruentelor, joc baroc si manierist in marginea unor lucruri si semnificatii ale caror margini doar se ating, substanta lor ramanand diferita. „Asemanari, pe lumea aceasta, se pot stabili intre lucrurile cele mai neasteptate“ – scrie autoarea, pentru a justifica un demers in care, spiritual cel putin, observatia critica se combina cu melancolia, asa cum o imagine din Orient, gasita in carti sau zarita cu prilejul vreunei calatorii, se amesteca cu corespondente occidentale, realizand, in cele din urma, un sincretism cultural de anvergura, in care nu unitatea conteaza, ci multiplicitatea dinamica din interiorul ei.

Sub aspect tipologic si intentional, Bodysong exprima o forma existentiala postmoderna, plan cultural de referinta sau de ajungere, de altfel, pentru foarte multe dintre consideratiile formulate de catre autoare. Apeland la un termen de-al lui Vattimo, ea este o carte soft, subtila si lejera, in acceptiunea pe care Nietzsche i-o da acestui din urma termen: o carte care te elibereaza. Un text fragmentar al „usuratatii fiintei“: jurnalul de viata al unui intelectual de foarte bun calibru, desavarsit cunoscator al culturii si civilizatiei britanice, obsedat de Shakespeare – a carui biografie ar cerceta-o la nesfarsit –, si care a renuntat la scrobeala catedratica a textelor cu note de subsol pentru a se abandona unui exercitiu scriptic de tip cathartic. Rolul de factor ordonator al acestor meditatii ii revine corporalitatii, descrisa de la fiziologic la nuditate, in tot ce are ea pozitiv si tulburator. Ne nastem in corp, sugereaza textul, fiindca el ne predetermina prin loteria imprevizibila a genelor: in noi urca corpul parintilor, bolile pe care ei le-au suferit, bucuria cu care s-au abandonat plenitudinii de odinioara. in noi urca „corpul“ culturii in al carui moloz – vorba lui Victor Turner – incercam sa ne desavarsim.

Ma vad obligat sa precizez perspectiva retroactivanta, fiindca Bodysong nu se sustrage, nici ea, de sub spectrul decantat, dar prezent totusi, al politicii. Le spuneam, de pilda, tuturor celor care m-au intrebat, ca, inainte de a deveni mit, experienta repetata a Indiei a reprezentat, pentru mine, una a contactului epidermic, a corporalitatii. La fel se intampla si cu occidentalii care ne viziteaza tara, si pentru care experienta primara, cea mai profunda a Romaniei, o reprezinta igiena: curajul de a merge in spatele curtii in Buzau sau Calarasi, nesabuinta de a trece peste mizerabilism pentru a-l intelege apoi pe Eminescu si a vedea cat de sublim este Sfinxul din Bucegi. Intentia PieiBrinzeu nu e catusi de putin aceea de a se abandona unor asemenea euforii tactile; cu toate acestea, sunt tablete in carte in care privitul pe geam nu poate fi evitat, in care sordidul voaleaza efortul de serenitate, devenind infirmitate – atat culturala, cat si civilizationala. Romania e o fatalitate: a corpului in primul rand, tot restul venind dupa.

Nestemate rare printre bijuteriile volumului: interpretarea donjuanismului ca androginism ratat (la p. 66), observatia potrivit careia „scriitorii nu descriu tavane“ (dintr-un text aflat mai spre sfarsitul ciclului) sau preluarea sugestiei lui Fukuyama, potrivit careia transgresarea corporalitatii naturale reprezinta, dintre toate, cel mai grav impas al epocii noastre. Asa cum sugera si Malraux, in Ispita Occidentului, spaima alteritatii este una dintre realitatile cele mai angoasante ale culturii construite pe semantica individualitatii occidentale: spiritul tau tinde firesc sa devina „altceva“ (asa se explica nelinistea inerenta a cartilor si achizitiile identitare pe care ele le aduc), sufletul tau se poate reipostazia si el – e lectia catorva mari religii –, dar trupul trebuie sa ramana „asa cum l-a dat Dumnezeu“, unic in devenirea sa si refractar la orice transliterare. in zilele noastre, insa, nu mai pare sa fie asa: Pia Brinzeu vorbeste de bodybuilding, de cyborgizare, hibridizare corporala sau chirurgie estetica, consulta calm si senin „carti vrajitoresti“ pentru a afla raspunsuri, sau intepreteaza, la fel de subtil si de eterat, estetica corporalitatii din economia firmei multinationale United Colours of Benetton (unde „diferenta rasiala trebuie cultivata ca o alegere constienta“), toate din dorinta de a intelege una dintre constantele postmodernitatii, si anume aceea a corpului ca perisabilitate avortata, a corpului dat si „corectibil“, la care predecesorii nostri nu se puteau gandi decat ca la o utopie monstruoasa.

Asociatiile, capacitatea de a sesiza incongruentul aparent si de a-l pune in ecuatie culturala subtila deriva, la Pia Brinzeu, din manierism si constituie, de departe, planul cel mai rezistent al volumului. 
V-ati gandit vreodata cum se ajunge de la omul vitruvian la logo-ul canalului Discovery History?: prin apelul discret la reprezentarea iconica a „jocului cosmic“ (lila la indieni...), prin intermediul caruia staticul geometriei vitruviene se „lichefiaza“, devenind „modernitate lichida“. Ati meditat vreodata pe marginea sintagmei „corpuri de iluminat“? Pia Brinzeu o face: trece gracil peste corpul de lumina al orficilor si gnosticilor, sugereaza, ca loc obligatoriu de pasaj, „corpul encratic“ al crestinismului, pentru a ajunge in cele din urma la „corpul emotional“ al lumii de ultima ora in care traim: corp energetic, existent ca realitate semantica, atat in prelungirea dionisiacului nietzschean, cat si in aceea, de pilda, a generatiei Beat; oare nu Ginsberg era acela care vorbea de „angelheaded hipsters“ in Howl, indicand o posibilitate incendiara de transfigurare?

Mi-a placut, de altfel, una dintre observatiile en passant din reflectiile Piei Brinzeu, potrivit careia omul este, in lantul devenirilor, veriga de legatura dintre animale si ingeri. Pe de alta parte, rationalist ludic cum sunt, ma indoiesc, citind tableta despre armuri, ca „eroii care simt nevoia sa recurga la zale o fac renuntand la propria lor individualitate. intr-o armata de armuri, corpul nu se mai diferentiaza de alte mii de corpuri protejate de schelete metalice. Dincolo de armura, poate fi orice trup, dincolo de coif, orice fata. Prin urmare, zalele niveleaza...“ Vazand gravurile medievale sau reamintindu-ti logica semantizarilor politice de atunci, descoperi cu usurinta ca nu e asa: armura e una dintre cele mai personalizate invelisuri cu putinta, sugerand identitatea purtatorului de la o posta, prin multitudinea de insemne si simboluri de pe suprafata ei. Stii bine, vazand o armura, in cine trebuie sa tragi sau pe cine trebuie sa tai, chiar daca purtatorul ei se afla intr-o pozitie marginala, prins in iuresul bataliei sau – horribile dictu – doborat fara glorie de pe cal.

Mai e ceva ce fascineaza in carte si te face partas la un festin intelectual de anvergura: jocul cultural pe care autoarea il propune, echivalent cu o forma de intelepciune serena, decomplexata. Mi-as dori sa pot, propunandu-mi sa scriu despre Corp si limbaj (p. 41-42), sa am linistea de a citi Microcosmographia lui Helkiah Crooke sau calmul de a parcurge, intr-un timp care promite eternitatea, Philobiblon-ul lui Richard de Bury. Sa scriu, ca un alchimist fericit, despre relatia dintre internet si celebra schema la Ulysses, pe care Joyce i-o face prietenului sau Stuart Gilbert in 1921, despre tulku (reincarnarea lui Dalai Lama, abordata si in filmul Little Buddha), despre „controlul respiratiei“, alimentatia cosmica prana, sau despre obsesia antianatomica a postmodernitatii, exprimata prin obsesia semantizarilor de tot felul pe care le ingaduie tatuarea. Pentru Pia Brinzeu, corpul si corporalitatea reprezinta, inainte de toate, un „concept simbolic“ si accesul spre o arta de sine pretioasa, sincretica, sublima, din care nu lipseste nici masura, dar nici propensiunea catre mister sau ezoterism. Fiind in posesia – rar marturisita – a unor „tratate“ specializate, foarte bine lucrate in Occident, am tot asteptat si o tableta despre corpul scatologic sau despre excretie (in prelungirea referintei aproape obligatorii la Mary Douglas). Poate altadata... – e prea mult imaginar dejectional in postmodernism pentru a nu apleca urechea – ma rog: nasul... – la ce se intampla acolo.