„Avva, spune-mi un cuvant!” Dinamica indrumarii spirituale la Parintii desertului - Daniel Lemeni

 

      Citirea cartilor despre sfintii lui Dumnezeu nu ne face sfinti, insa lectura acestora ne poate „disloca” din confortul si rutina vietii noastre, ne poate da un impuls pentru a ne angaja pe calea care duce la sfintenie. Acest sentiment poate fi resimtit ori de cate ori parcurgem Patericul, o colectie de apoftegme ale acelor remarcabili asceti egipteni din secolul al IV-lea. Prin retragerea lor solitara in desert, acesti oameni sfinti, pe care spiritualitatea ortodoxa ii cunoaste sub numele de Parintii pustiei, au ales sa iasa dintr-o lume marcata de mandrie, bogatie si sete de putere pentru a intra intr-o alta lume in care smerenia, simplitatea si ascultarea constituie valorile ei fundamentale. 
Aceasta lume duhovniceasca, care se degaja din paginile Patericului, reprezinta teritoriul viu si concret al sfinteniei, unde acesti venerabili asceti au contestat, in mod radical, toate principiile unei simple vietuiri trupesti. In acest context, accentuam faptul ca ei s-au retras in desert nu pentru a fugi de lume, asa cum s-a spus adeseori, ci, dimpotriva, pentru a se confrunta cu ea. Daca postulatul major al unei vietuiri lumesti inseamna a lua tot ce-i mai bun de la viata (sanatate, bogatie si confort), fapt pentru care patimi precum egoismul, pofta sau lacomia excesiva sunt transformate in vectori de civilizatie, Parintii desertului, departe de a evalua totul din unghiul placerii egoiste, au ales sa-si traiasca viata dupa legile unei lumi in care incercarile, ispitele si privatiunile de tot felul constituie reperele esentiale pentru o crestere de tip duhovnicesc. Si, intr-adevar, daca omul de azi e atat de dependent de bunastare si confort, simplitatea radicala a acestor eremiti din secolul al IV-lea ne invata ca doar o viata patrunsa de efort si asceza ne intareste din punct de vedere duhovnicesc. 
Spiritualitatea desertului implica, asadar, o „scurt-circuitare” a intregului angrenaj lumesc prin care acesti asceti egipteni au realizat suspendarea si abandonarea tuturor acelor lucruri pe care omul trupesc le valorizeaza in mod excesiv doar pentru ca ele sunt agreabile si ii confera o existenta placuta. Prin urmare, aceasta experienta a desertului trebuie inteleasa nu atat ca un fenomen istoric, cat mai ales ca un mod de viata, ca o cale perpetua de sfintire a omului.