Asezamintele romanesti de la Ierusalim, Iordan si Ierihon - trecut si prezent. Album monografic (album) - Timotei Prahoveanul

De-a lungul anilor, m-am alaturat si eu nenumaratilor pelerini din toata lumea care pasesc pe urmele Mantuitorului Iisus Hristos in Ierusalim – cetateamartor a mantuirii noastre. Dupa un astfel de pelerinaj ramai cu impresii unice: o stare sufleteasca negraita, o sfanta emotie amestecata cu sentimentul de nevrednicie pe care un om obisnuit il incearca atunci cand urmeaza pasii Fiului lui Dumnezeu, Care a luat trup si S-a facut om, pentru a-i impaca pe oameni cu Dumnezeu. In cel dintai pelerinaj la Locurile Sfinte, toate cele pe care le-am vazut m-au impresionat intr-un mod aparte si au ramas in constiinta mea ca niste icoane intre multele amintiri pe care le pastrez cu sfintenie, dar, dintre acestea, doua revin frecvent printre gandurile mele.
Cea dintai se refera la pelerinajul din Betania, respectiv cel din Betfaghe spre Ierusalim, iar a doua este legata de momentul pogorarii Sfintei Lumini. In ajunul sarbatorii Intrarii Domnului in Ierusalim, la Betania, departe de Ierusalim ca la 15 stadii, in fiecare an, are loc un pelerinaj de la casa Martei si a Mariei pana la mormantul lui Lazar. Ierarhi, preoti, diaconi, calugari si calugarite, dar si multi credinciosi (cu precadere ortodocsi, dar nu numai) participa cu mare evlavie la Sfanta Liturghie in biserica aflata pe locul vechii case in care a poposit Mantuitorul, iar apoi parcurg traseul pe care a mers si Domnul cu ucenicii Sai, avandu-le alaturi pe Marta si Maria care-I aduc vestea ca Lazar, prietenul Mirelui Bisericii, a murit de patru zile, spunandu-I totodata ca daca El ar fi fost acolo, nu s-ar fi intamplat asa. Betania era un loc pe care Domnul il cunostea. Se aflau acolo cunoscuti, prieteni, admiratori. De buna seama erau si contestatari, care-L priveau cu neincredere si care doreau sa-L prinda in cuvant. Cel putin doua evenimente petrecute in Betania au avut un rasunet puternic printre contemporanii Mantuitorului: ungerea cu mir din casa lui Simon (leprosul) si invierea lui Lazar. Mai ales pentru cel de-al doilea, fariseii si batranii poporului au facut sfat pentru prinderea Domnului si aducerea Sa la judecata sinedriului. Atat de mare era renumele Sau incat oamenii vorbeau in Ierusalim, la sarbatoarea Pastilor din acel an, despre un lucru nemaiauzit: invierea lui Lazar care era mort de patru zile si al carui trup intrase deja in putrefactie. Dupa momentul Betania si Betfaghe, Domnul a intrat triumfal in Ierusalim, primit ca nimeni altul vreodata, cu osanale, haine asternute pe cale, crengi de finic si flori, entuziasm, bucurie, speranta, caldura. Poarta prin care a intrat triumfal in Ierusalim a ramas de atunci zidita. Traditia ierusalimiteana aminteste ca prin ea va intra din nou, cand va veni intru slava, pe pamant, sa judece viii si mortii. Alaturi se intinde marea vale a lui Iosafat, unde va avea loc infricosatorul moment al evaluarii libertatii noastre. Mantuitorul le vorbise tuturor despre o imparatie vesnica, catre care dorea sa-i duca pe cei care credeau in El, dar cei mai multi n-au inteles. Le vorbea despre umilinta, judecata si moarte, iar doi dintre ucenicii Sai cereau ranguri si ierarhii omenesti: „Da-ne noua sa sedem unul de-a dreapta Ta si altul de-a stanga Ta, intru slava Ta” (Marcu 10, 37).

Primirea Domnului in Ierusalim arata, pe de alta parte, ca oamenii se pot comporta diferit: bucurosi si evlaviosi intr-o zi, iar peste cateva zile, amenintatori si categorici, semnatari ai unei condamnari la moarte pentru Cel Care era de fapt viata lumii. El, Domnul vietii vesnice, anuntase Sfintele Sale Patimiri, dar afirmase ca dupa ce va fi rastignit si omorat, a treia zi va invia. In diferite momente ale anului, pelerini din intreaga lume il urmeaza in chip simbolic pe Domnul, Cel nevazut, dar prezent in viata noastra, cantandu-I laude si asternand pe drum haine, flori, stalpari de finic, lacrimi si ganduri curate. Pelerinajul este o marturisire a evlaviei noastre fata de indelunga rabdare si milostivire a Domnului pentru noi, muritorii. Raspundem astfel iubirii Sale nemarginite si mergem, impreuna cu El, spre Inviere. Cei care participa la acest itinerar spiritual marturisesc ca sunt ucenicii Lui, ca isi dau viata pentru El si, mai ales, isi aduc aminte, in aceasta lume grabita, de jertfa Sa rascumparatoare. De aceea, poate ca, intr-o zi, marile bulevarde nu vor mai putea cuprinde multimile care nu uita ce a facut Domnul pentru noi, mergand in mod constient, liber, cu iubire deplina, de la Betfaghe la Ierusalim, pentru a infrunta impietrirea mai-marilor preotilor, carturarilor si fariseilor.

O alta amintire pretioasa legata de Tara Sfanta este asteptarea pogorarii Sfintei Lumini. Rareori se intalneste asemenea evlavie, tacere, rugaciune, ravna sfanta si pregatire a oamenilor pentru primirea unui dar ceresc. Cu multi ani in urma, aflandu-ma aproape de Sfantul Mormant, l-am vazut pe venerabilul Patriarh Diodoros I pregatindu-se pentru intrarea in interiorul Mormantului datator de viata. Pretioasele odajdii erau lasate ucenicilor, iar marele arhiereu intra smerit pentru a se ruga staruitor sa trimita Domnul Lumina lumii. Rugaciunile celor multi se impleteau cu strigatele zgomotoase ale crestinilor arabi care cereau staruitor ca Dumnezeu sa coboare lumina Sa.

Ierusalimul si Tara Sfanta au atras, de-a lungul timpului, numerosi crestini care si-au implinit, uneori prin sacrificii, dar intotdeauna cu emotie si bucurie, gandul de a merge pe urmele Celui Ce ne-a descoperit, „la plinirea vremii”, iubirea lui Dumnezeu si ne-a daruit, prin Invierea Sa, belsugul vietii vesnice. Nici dragostea credinciosilor romani n-a slabit vreodata pentru aceste locuri binecuvantate, pe care le-au iubit si le-au sustinut, cercetandu-le din vremuri stravechi si pana in zilele noastre. Inca din secolul al XVI-lea, ierarhii, voievozii si pelerinii romani au facut danii generoase Locurilor Sfinte, iar Patriarhiei Ierusalimului i-au fost inchinate in Tarile Romane peste 30 de manastiri. Aceasta ravna a pelerinilor romani a dus la intemeierea primelor lacasuri romanesti si apoi la construirea Asezamintelor de la Ierusalim si Iordan, dar si la realizarea noului Asezamant romanesc de la Ierihon.

Asezamantul Romanesc din Ierusalim se afla in apropierea Sfintei Cetati a Ierusalimului si are rolul de Reprezentanta a Patriarhiei Romane la Sfintele Locuri. Principala sa misiune este aceea de a reprezenta Biserica Ortodoxa Romana la Mormantul Domnului Iisus Hristos si la celelalte locuri sfinte din Palestina biblica. Prin reprezentantul ei pe langa Patriarhia Ierusalimului, Biserica Ortodoxa Romana mentine stranse legaturi cu Patriarhia Greaca a Ierusalimului si cu toate celelalte Biserici si culte din Tara Sfanta. In acelasi timp, Reprezentanta Patriarhiei Romane la Ierusalim are misiunea de a raspunde solicitarilor si dorintelor pelerinilor romani veniti la Locurile Sfinte, iar romanilor stabiliti in Israel, enoriasi ai asezamantului, le asigura serviciile religioase si slujbe in limba romana, oferindu-le astfel posibilitatea de a se ruga lui Dumnezeu in limba lor sau de a se intalni, prin rugaciune, cu toti cei de acasa. La fel de importanta este si grija slujitorilor de a raspunde, de fiecare data, scrisorilor sosite din tara, randuind ca pomelnicele credinciosilor sa fie citite la sfintele slujbe. La acestea se adauga primirea delegatiilor oficiale, civile si bisericesti, din Romania, dar si din alte tari, participarea la procesiunile si slujbele Patriarhiei Ortodoxe din Ierusalim, precum si la diferite ceremonii, hramuri, conferinte si intruniri panortodoxe, care contribuie la sporirea prestigiului Bisericii noastre in lume si la intarirea legaturilor cu alte Biserici ortodoxe.

Alaturi de Asezamantul romanesc de la Ierusalim, Asezamintele de la Ierihon si Iordan sunt alte doua prezente romanesti in Tara Sfanta, aparute ca o necesitate practica, legata de dezvoltarea pelerinajului la Locurile Sfinte si de dorinta de a sustine monahismul romanesc in Tara Sfanta. Ele s-au dezvoltat in stransa legatura cu Asezamantul de la Ierusalim si sunt, intr-un anumit fel, anexe ale Reprezentantei Patriarhiei Romane la Locurile Sfinte, cu sediul la Ierusalim, avand insa un rol important atat in organizarea vietii religioase a romanilor din Tara Sfanta, cat si in raporturile dintre Patriarhia Romana si Patriarhia Ierusalimului.

Astfel, pelerinii romani, care se duc sa se inchine in Tara Sfanta, afla acolo, pe langa lacasurile de rugaciune in care pot asculta slujbele in limba romana, si locuri de gazduire si de calauzire in cercetarea Locurilor Sfinte ale crestinismului. Gasesc adevarate case ale Bisericii, deschise ziua si noaptea, in semn de recunostinta pentru toate eforturile Patriarhiei Romane, ale inaintasilor si nevoitorilor sfintelor Asezaminte romanesti, ale celor de ieri si ale celor de astazi, de a asigura o prezenta romaneasca in cel mai insemnat loc al crestinatatii.