Suprarealismul, ca supranaturalism, a fost intotdeauna reprezentat de o ironie sceptica asupra limitelor spiritului uman. Ca miscare, este animat de aparitia celor doua mari pseudo-stiinte ale secolului XX, asa cum le numeste Foucault in Puterea Psihiatrica, marxismul si psihanaliza. Fara Freud, suprarealismul nu ar fi fost expresia inconstientului eliberat, a refularilor care prind culoare si a pulsiunilor afective din intimitatea unei gandiri. Nici fara Apollinaire suprarealismul nu ar fi putut depasi limitele naturii umane. De fapt, in ciuda modernitatii sale, suprarealismul are ceva vetust, scolastic. Stim din traditia metafizicii antice faptul ca natura se traduce ca realitate sau perfectiune. Nici Toma, nici Augustin nu ar fi putut scrie despre ierarhia gradelor fiintarii daca ontologia nu ar fi acceptat diferenta de grad si de natura dintre entitati. Dumnezeu are mai multa realitate – a se citi mai multa natura decat fiinta umana. Ceea ce inseamna ca e mai perfect decat mine. Suprarealismul merge, asadar, dupa imperfectul estetizat, pe care Breton l-a patronat in coagularea unei avangarde care are cea mai puternica forta de politizare a artei. Astfel, imperfectiunile fiintei umane, in fata carora Suprarealismul a pus ceasurile curse ale lui Dali si falsa oglinda a lui Magritte, primeste, pe linie cathartica, umorul negru.

André Breton