Aici, pe trepte - Liuta Scarlat

Mai mult sau mai putin incadrabila intr-un cod liric preexistent, poezia Liutei Scarlat se distinge nu doar prin temele si motivele, oricum recurente in literatura, cat, mai cu seama, printr-o moderna transfigurare artistica a lor – neindoelnica consecinta a legaturii de substrat a autoarei cu cuvantul.

Dupa cum insasi marturiseste in Neascultare, in ciuda staruintei paterne de a se juca de-a fertilul, de-a inaltul si de-a iubirea, ea s-a jucat de-a singuratatea, de-a nelinistea si de-a cuvintele.

Acestea sunt doar trei dintre nelinistile-teme marturisite de poeta de bunavoie, in volum mai devoalandu-se si o irepresibila neliniste existentiala: De repaus/ Mi-e somn/ Si mi-e frig/ De tarziu./, o duioasa neliniste erotica inteleasa ca forma a cunoasterii umane: Era in zori/ Cand te-ai intors/ Si palpaind, o vreme,/ Mi te-ai stins/ Intr-o lacrima/, precum si o prelungire a acestei ultime nelinisti intr-o potentiala zadarnicie a cautarilor: Hai sa ne scriem/ Numele/ Pe zapada!/ Si inveliti/ In alburi/ Sa ne odihnim/ De zadarnicul/ Cautarii/.

Tema singuratatii individului in societatea contemporana, oarecum obsesiva, nu este angoasanta decat aparent, pentru ca autoarea identifica solutia salvatoare chiar in antinomia metaforica somn – veghe: Singura/ Pana/ In maduva./ Imi masor/ Vastitatea/ Risipindu-ma./ Uneori/ Imi astern/ Pentru somn,/ Dar, niciodata/ Nu-mi las/ Sufletul/ Sa adoarma.../.

Risipirea, acceptata ca maniera de salvare a insului de la esecul de sine, devine, intr-un alt poem, filotimie, dragoste, mantuire prin sine: Esarfa diminetii/ Imi flutura/ peste umar./ Fascinata/ Am rupt-o in fasii/ Si-am alergat/ S-o impart/. Alteori, singuratatea este dispersata prin evadarea metafizica in maine, in mainele perpetuu, transcederea nesemnificand alienarea, ci, mai degraba, cutezanta, nadejde:

Pandita de insomnii/ Imi scot catusele/ Singuratatii/ Si furisanduma/ Prin stufarisul/ Gandurilor/ Evadez/ Intr-un maine/. Cu implicita sensibilitate feminin-elegiaca si o elocventa putinta de comprimare a noimei, Liuta Scarlat incearca sa-si defineasca eul – cum altfel decat dedublandu-se ipostaziinduse in propria-i umbra – Privindu-ma/ Peste umar/ Niciodata/ Din acelasi punct/ Cardinal/, alteori, asezandu-se dubitativ intre substanta si spirit: Tampla mea,/ Turbion/ De ganduri./ Inima,/ Cuib/ Pe un ram/ Desfrunzit,/ Peste trupul/ Povarnis/ Al sufletului/. Nu vorbea Nichita Stanescu de chipul decurgerii materiei din Cuvant?

Se pare ca exercitiul filosofic al definirii eului prinde contur lamuritor in Iluzie asumata, Geografie incerta (…vietuiesc/ Pe cumpana/ Lumii.) sau in O matrioska dansand, intr-o viziune lirica dezabuzata, determinand disocierea eului fizic de eul poetic: In lumina lampadarului/ Proiectia trupului meu/ Pe albul peretelui./ Eu, in mijlocul incaperii/ Escaladand zidul./ Simtamantul acut/ Ca vietuiesc/ In umbra mea/ Si impreuna traim/ In penumbra./ Si, cu totul bizar,/ Eu, cea concreta, sunt/ Figurina captiva/.

Unul dintre putinele poeme in care invelisului narativ i se subsumeaza parcimonios plamada lirica, pentru a sugera nelinistea identitara, este Iluzie asumata, autoarea bagand de seama ca dincolo de vitrina privita, Tolanita in fotoliu/ Eram eu/ Devorand un mar/, desigur, nu intamplator un mar. Intrand, constata siderata ca Fotoliul/ era gol. Abia dupa ce – atentie! – isi asuma iluzia, Aruncand o privire/ Prin peretele de sticla/ remarca: M-am vazut, din nou,/ Pe trotuar/ In fata vitrinei…/.

Printr-o analogie biblica de structura lexicala cu arderede- tot, poeta inventeaza constructia lirica spalare-de-tot, al carei talc contextual-metaforizant este de curatire rituala a corpului spre purificare, de ablutiune: Te-ai diluat/ Intr-o bula/ De aducereaminte/ Ca si cand/ Am trait amandoi/ O stranie scalda/ Ce ne-a fost/ Spalare-de-tot/.

Iubirea este o tema dezvoltata, uneori, in jurul aceluiasi zbucium meditativ, alteori, inlauntrul elegiac al aceluiasi labirint de indoieli, mahniri si regrete: Te-ai dus/ Dupa o scanteie/ Fara sa te intrebi/ Pana unde?/ Fara sa-ti pese/ De flacara mea/, iar, cateodata, transferata, surprinzator, intr-un spatiu galactic, heliotropic, optimist: Uniti/ Prin legamantul/ Galacticei logodne/ Gusta-vom/ Din potirul/ Fertilului perpetuu/ Frumosi/ Ca nicaieri/ Si darnici/ Ca niciunde/ Vom imparti/ Prisosul bucuriei./ Atunci,/ La nunta/ Nimburilor noastre./.

Liuta Scarlat redescopera si, drept urmare, redimensioneaza timpul (timpul subiectiv si timpul obiectiv), in ineluctabila sa trecere prin noi. Cuvantul sublimat (regionalismul invechit pranic, asociat, de pilda, cu neologicul epiderma) dobandeste – si datorita cadentelor sonore bine randuite in vers – o expresivitate artistica inechivoca: Locuiesc/ In timpul meu/ ca intr-un chit/ Cu o pranica/ Epiderma./.

In Timp neumblat, apeland din nou la pretextul lacrimii, poeta are o perceptie ceva mai tonica asupra scurgerii timpului: Ma voi imbaia/ Intr-o lacrima/ Si mirosind/ A proaspat/ Usoara/ Voi strabate/ Timpul meu/ Neumblat, ca si in Survol: Urzesc in mine/ Cuiburi/ Nemaizburate pasari/ Iar timpul meu de azi/ E un prelung survol./.

Intru redarea ideii de timp poetic, ii vin in sprijin simboluri precum clepsidra (Pe arca/ Eu si clepsidra), orologiul (Alcatuirea mea/ E un bizar/ Orologiu/ Al carui cadran/ Niciodata/ Nu se vede/ Clar.), somnul (Iar eu/ Trecand/ Prin somn/ Ma voi destepta/ Tocmai/ La vremea/ Culesului.), sarpele (Sarpele imi dadea/ Binetea noptilor albe/ Suierand/ Printre jnepenii buzelor/).

Motivul pasarii (…De parca/ O pasare-spectru/ Cu pliscul eliptic/ Si cantecul-umblet/ Ar sta de straja/ La somnul meu./), al aripii (Nu va mirati/ Ca-n urma mea/ Razbate/ Un tremur bizar/ E falfaitul aripii mele,/ Captiva,/ In umarul stang./), al ploii (Spectrale ploi/ Peste-ntinate/ Inimi./) sunt congruente in textura lirica a volumului, generand o imagistica poetica de o veritabila forta expresiva, poate ca si prin constanta decupare discursiva a realitatii.

Retine atentia nu doar tematic – incercam o clasificare din aceasta perspectiva a creatiei lirice a Liutei Scarlat – poemul Copacul cu trepte, unde limitele cunoasterii umane sunt transfigurate poetic in maniera euristica postmodernista: Mutate/ Pe alta creanga!/ Mi-a spus intr-o zi/ Copacul./ Pe unde s-o iau?/ Ia-o prin aer!/ Prin aer/ Mi-e frica…/ Atunci/ Pe treptele trunchiului./ Nu vad nicio treapta/ Pe scoarta ta!/ Fii mai atenta! L-am auzit/ Frematand/ Din toate nervurile./ Totdeauna/ Vei afla/ Atatea trepte/ Cate poti numara./.

Aflata intr-o neostoita cautare de meniri existentiale, poeta destructureaza realul cu un neastampar ingenuu, adolescentin, si doreste, ca efect, sa atinga sensul, sa-l „pipaie“ arghezian si sa „urle“: este!, dand astfel propriei trairi un anume rost: Ca dintr-un san/ Eteric/ Curg/ Cascade vii/ De lapte./ Albi picuri/ Se preling/ Din amforele pline/ Purtate-n dans/ De ingeri./ M-adap pe saturate/ Din casta risipire/ Sperand ca intr-o zi/ Si eu/ Sa ning…/.

Deconstructia realitatii si recompunerea ei dupa tipare lirico-semantice proprii, impinse pana la suprimarea subliminala a narativului, induc, atunci cand acestea se intampla, o stare interogativa launtrica, lasata la voia empatica a receptorului: Te-ai asezat/ Aici, pe trepte - / Fluture de latenta metamorfoza./ La intrebarea/ Cine esti tu?/ Uneori raspunzi/ E-va/ Alteori/ Maria./ Si, imboldita/ De aripi,/ Te clatini/ A somn./ Mai spune-mi o data/ Care ti-e numele?/ Femeie,/ In-co-tro?.../.

Pentru ca impactul cu realul contondent nu este intotdeauna confortabil, Liuta Scarlat pare sa-si descopere propria identitate – altminteri asiduu cautata oriunde in cuvant – la raspantia dintre real si reflectarea lui imaginara. Abia acum capata sens (ars poetica?) si propria-I truda lirica: Ningea/ Din calimara sparta/ a unui inger trubadur/ Prin neumblatul/ Inaltimii./.

Deloc surprinzator, intr-un E-mail catre Penelopa, poeta transmite – de pe inaltimile secolului al XXI-lea, d. Ch. – celebrul simbol antic al fidelitatii conjugale, cateva judecati existentialiste inconturnabile, ambalate insa intr-o fina ironie autocritica, universal-valabila si liber-asumata: Homer e anacronic, doar Socrate mai inseamna ceva, Platon nici atat, iar Ulise al tau/ Nu mai vine/ A descoperit-o/ Pe Circe/ Navigand/ Printre linkuri/.

Sunt sugestiv asezate laolalta, in aceasta poezie, rafinamentul estetic, livrescul inofensiv si zeflemeaua balcanica intrinseca.

Lirismul Liutei Scarlat starneste marturisirea de sine, exhibarea framantarilor eului, prin raportare la real, la concret si abstract, la timpul, mai ales subiectiv, la cunoastere, la alienarea individului intr-o existenta inextricabila, la iubirea orfica si salvarea sau nu a individului prin iubire.

Intre terestru si cosmic, ca spatiu vast al imaginarului poetic, penduleaza controversate franturi de eu, irepresibile nelinisti, ritualuri initiatice, ablutiuni, angoase, indoieli,
certitudini, toate purtand pecetea unui convingator talent literar.

Versul este scurt, eliptic, frust, comprimand pana la refuz ideea, cu cadente alerte. Figurile de stil nu mai au loc, se insinueaza rar printre vocabulele translate deja, in vers, dinspre propriu spre figurat, motiv pentru care imagisticul se naste din ecourile aproape stinse ale cuvintelor, nu din ele insele.

                                                                                                                                                                                                                                           C. VOINESCU