Admirabila tacere. Jurnal 1968-1969 - Alexandru Mironescu

Prefata de Marius Vasileanu

 

„Mai intai, toata aceasta Marturisire a mea este o atestare, adica un Testament... Daca as muri acum, as murmura: am fost fericit, am fost om privilegiat si covarsit de marile bucurii ale vietii. Am suferit mult, si nu lipsesc din lista suferintelor multe ca sa nu le fi incercat si sa nu le fi trait pana la extrema indurare si deznadejde. Dar nu am regrete si nici dezamagiri, si as pleca de aici cu constiinta ca am fost solidar cu tot ce am facut, bune si rele, solidar si raspunzator de ele. Am primit si am hranit, dupa intelegerea mea, cele mai inalte sentimente, cele mai nobile aspiratii, cele mai teribile probleme care au confruntat Omul, de cand e el sfant, erou, poet, martir, nebun. Am insa si o tristete mare, foarte mare, undeva in sufletul meu, ca nu am putut, cum am dorit, sa impartasesc ce-am purtat in inima mea unor oameni carora as fi voit sa le daruiesc in chip viu totul, ca sa stiu ca pot spune si ei cum pot spune eu: datorez mult cartilor, dar datorez totul catorva oameni.“ – ALEXANDRU MIRONESCU

„N. Steinhardt spunea despre Mironescu ca «era un crestin cum rar intalnim: nebigot, nehabotnic, nefatarnic; drept si ingaduitor»; parintele Benedict Ghius ii recunostea «calitatea exceptionala» de «intelept», de «adevarat cavaler al spiritului si al credintei», iar Mihai Sora, in prefata sa confesiva, ii evoca «statura spirituala» si «grija pentru soarta comunitatii». Pornind de la aceste recomandari adamantine, cartile sale s-ar cuveni sa ne trezeasca atentia. Dincolo de valoarea lor documentara, intregind cunoasterea epocii si, in special, a Grupului «Rugului Aprins», ele ne descopera o personalitate de talia lui Jacques Maritain, Vladimir Ghika sau Romano Guardini, daca ar fi sa ne gandim doar la confratii sai, mult mai cunoscuti, din aceeasi epoca.“ – BOGDAN TATARU-CAZABAN

ALEXANDRU MIRONESCU (1903–1973), om de stiinta, scriitor si filozof, a urmat studii de fizica si chimie la Universitatea din Bucuresti si la Sorbona, unde si-a obtinut si doctoratul. Un al doilea doctorat, in filozofie, l-a sustinut la Universitatea din Bucuresti. A activat ca profesor de chimie in cadrul aceleiasi universitati, la Facultatea de Stiinte (1929–1949). A facut parte din celebra grupare a Rugului Aprins de la Manastirea Antim (Bucuresti). A fost preocupat de relatia dintre credinta si stiinta, precum si de complexul raport dintre cultura si spiritualitate. Persecutat de regimul comunist, este indepartat din invatamantul universitar (1949) si, mai tarziu, va fi arestat si intemnitat (1958), alaturi de fiul sau, studentul Serban Mironescu, si de alti membri ai Rugului Aprins, sub acuzatia de activitate subversiva. A fost condamnat la 20 de ani de inchisoare si eliberat in 1963. A desfasurat o activitate publicistica prodigioasa. In afara de lucrari de specialitate, a publicat romanele Oamenii nimanui (Bucuresti, 1935) si Destramare (Bucuresti, 1939), precum si lucrari cu caracter filozofic si teologic, printre care Limitele cunoasterii stiintifice (Bucuresti 1945, republicata in 1992 si 1994) sau Certitudine si adevar (f. a., republicata in 1992). Postum, i-au fost publicate romanele Serile singuratatii (Bucuresti, 1996) si Ziduri intre vii (Bucuresti, 1996), un volum de versuri, Poeme filocalice (Slobozia, 1999), un volum de teatru, Ruth. Coborati la prima? (Bucuresti, 2003), si cateva carti de eseuri: Kairos: Eseu de teologia istoriei (Bucuresti, 1998), Docendo discitur (Constanta, 1999), La scaunul singuratatii (Cluj-Napoca, 2015). Tot postum i-a mai aparut un jurnal de idei, Floarea de Foc (Bucuresti, 2001 si 2019), alaturi de volumul Admirabila tacere. Jurnal, 1967–1968, Bucuresti, 2015; Humanitas, 2019). Urmatoarele volume ale jurnalului sau se afla in curs de publicare la Editura Humanitas.