75 de poeme - Vasile Dancu

Cuvant inainte de Irina Petras

Imagine coperta I si ilustratii: Marcel Lupse, din ciclurile „Coaste” si „Gradini”

 

Imi erau (aproape) limpezi – dupa prima lectura a versurilor lui Vasile Dancu – doua lucruri: 1. ca avem de-a face cu un poet al locuirii, unul pentru care locul obarsiei are o atat de mare insemnatate, incat dependenta doar dorul de duca intretinut anume o poate mulcomi. Un poet care experimenteaza intr-o varianta proprie balansul intre exod si inradacinare pe care il traia/scria un Ion Pillat, sa zicem. Instalat domneste in satul lui din deal, dintre dealuri, cu casa sprijinita pe carti, nu doar pe stalpi trainici, el viseaza calatorii. Si 2: ca inocenta lui e jucata, caci sforile poemelor sunt trase de o minte lucid-ironica, incantata de dansul ei pe sarma intre.

Am citit apoi comentariile la poezia sa (reunite la finele antologiei din 2012). Ion Muresan (nu e prima data cand il descopar in flagrant delict de excelenta critica de poezie!) a decupat exact esenta: „Este in poezia lui Vasile Dancu un nestapanit «dor de duca», dar si o «ancora» pe masura care zadarniceste plecarile. Este in poeziile sale o permanenta tensiune, un odgon care vibreaza intins intre «aripa» si «radacina». Este o incordare dureroasa care il face pe «agricultor» sa vada in forma opincii forma unei corabii sortite insa sa navigheze de veacuri pe valurile de lut ale dealurilor. Nu cred sa se fi scris la noi o poezie in care zadarnicia gandului de a porni la drum si imposibilitatea de a evada de sub puterea magnetica a locului sa fie atat de simplu, sintetic si frumos puse in cuvant. As indrazni sa spun ca este surprinsa aici o trasatura definitorie a sufletului romanesc, aceea de mirare/impacare intre «cu capu-n nori» si «cu picioarele pe pamant»”. N-as avea de adaugat decat cateva fine valorari: tensiunea e, in mare parte, trucata, iar durerea nu-i da tarcoale. Vasile Dancu nu tanjeste de-adevaratelea dupa departari. Cu fiecare opinca preschimbata in corabie, el vrea sa spuna, cu infinit orgoliu, ca adevaratele calatorii sunt ale mintii si, mai presus de toate, ale mestesugului punerii gandului in cuvant potrivit. Dorul dupa minunile nevazute ale lumii e contracarat discret de bucuria celui nicicand dezradacinat: „Fixat sunt pe veci pe-o culme de deal,/ n-am zepelin, n-am aripi/ doar bietul dor de duca/ imi poarta gandul/ prin multele cetati./ Mi-s drumurile scurte/ si se suprapun/ ca firele de ata pe un ghem./ Nu stiu nici una din marile minuni/ ce trebuie vazute/ macar o data-n viata,/ nici jalea atator dezradacinati/ dorind sa-si aseze/ numai pentru-o clipa/ tampla pe o glie/ in satul lor natal” – Fixare. Cand, demult, a inceput sa vorbeasca in versuri despre dealurile sale, a descoperit si forta Poeziei insasi, aceea de a purta gandul, de a transporta, metaforal, spre orice zari. Asemeni dealurilor impadurite ale Anei Blandiana, sfere pe jumatate ascunse in pamant, poezia locuirii de la Runcu Salvei „ascunde” deasupra ei o cupola aproape trufasa in constiinta de sine, cupola tuturor departarilor carora le e temelie. Aceste adevaruri aluneca discret-sugubat printre versuri. Taranul cu acces la verbul „domnilor” are, pana la un punct, ceva din Ion Creanga. Stapaneste si el arta disimularii. Rezolva insa pe dos chestiunea dublei apartenente. Nu duce satul cu el in lume, ci aduce lumea in satul lui. Daca „povestariul” isi incropea in mahalaua Ticaului un spatiu original, tranzitoriu si oscilant ca si firea sa paradoxala, bojdeuca, veritabil muzeu al apartenentei (care ii oferea toate inlesnirile unei vieti simple, primitive, un surogat de viata la tara, dar putea fi si locul potrivit pentru rafinamente intelectualicesti, locul in care sonoritatile cuvintelor erau „cercate” pana la perfectiune), Vasile Dancu incropeste un spatiu al apartenentei sale la lumea inalta instaland in casa de la tara o Biblioteca. Astfel, si in cazul lui, cele doua lumi se pot intalni nelitigios. Dar pastreaza si el in secret, cu un aer pisicher, credinta ca „fara atata invatatura, putea face lucru mai de pret” (G. Calinescu, Ion Creanga, viata si opera) decat cei de la oras (vezi, de pilda, Cantec: „Acum incepeti/ a ma cunoaste,/ domnilor ce fabricati balante./ De patru decenii/ trudesc neintrerupt/ in galeria rece/ a visului dintai./ Credeati/ ca pornind de la zero/ e imposibil/ sa faci ceva durabil./ Chiar daca-n surdina/ iata ca se aud/ arii din opere/ cantate la fluier./ Piatra obositului Sisif/ sta azi proptita/ intr-un varf de deal”). E o forma inedita de dragoste de carte, de pretuire a invataturii pe care o poti dobandi buchisind slovele si ramanand fundamental aproape de pamant. Ca si Ion Creanga, Vasile Dancu are acces la doua medii distincte si se descopera superior, intr-un fel, amandurora. Va juca si el rolul „mintii proaste care indrazneste sa ceara ascultare”. Postura umila ii asigura cale libera pretutindeni, fiindca – personaj, aparitie, figura – este ingaduit in cele mai rafinate cercuri si i se fac multe hataruri. Al. Cistelecan observa oarecum in acelasi sens: „Prezenta exotica si tonica in poezia de azi, Vasile Dancu profita, oricat nu si-ar fi propus, de ingenuitatea scripturala, de candoarea conceptului.” Receptat invariabil ca figura exotica, taranul-poet isi asuma stranietatea (in sensul ei etimologic, extraneus, „din afara”, „strain”) cu umor si fina ironie, gata sa destrame prejudecati si locuri comune. Nu e de mirare ca e „badea Vasile” pentru scriitori si „domnul Dancu”, pentru consateni. Intr-un interviu, la ideea ca viata la tara e sanatoasa, raspunde pe loc: „nu cred ca munca fizica si mersul pe jos fac viata lunga, daca ar fi fost asa ni le-ar fi luat de mult domnii”…

Cele 75 de poeme reunite aniversar dau seama despre doua dintre temele obsesive si definitorii ale poetului. Mai intai, desigur, inradacinarea cu tot ce inseamna ea: asezare, stabilitate, echilibru, raportare permanenta la traditie, mandrie a duratei inalte prin situarea in vesnicia naturii. Martori: dealurile („Uriase, nemiscatoare valuri/ ale oceanului meu”; „O, nemuritoare dealuri transilvane!”); padurea („neinvinsa Troie verde”) si copacii („Copacii,/ copacii, prieteni, nicicand n-au mintit”). Apoi, exodul. Nu unul real („Esti aproape orb/ de-atatea mazgaleli/ si tot in varful dealului ramas-ai…”; „A fost ca n-am zburat,/ aveam radacinile multe prea adanci/ si-n cantecele mele vuia numai padurea”), ci unul avand ca instrumentar select si insotitor cartile („Atatea carti citit-a/ incat i se parea/ ca nu-i meleag in lume/ de dansul nevisat”). Deasupra lor, ca axis mundi, satul: „Satul meu/ nicicand nu va pleca/ in alta parte/ sa-si caute norocul.// In jurul lui se invarte/ si se toceste lumea.// Iata pe dealuri claile de fan –/ cusme uriase de neinvinsi haiduci.// Aici mi-e patria,/ si ale copilariei/ picioare desculte/ ce-au sangerat prin miristi…”

 

Gestionand doua lumi aparent incongruente, Vasile Dancu tese punti de legatura, interferente. Infiorarea pe care o transmit poemele sale vine, cred, si din inter-translarea lumilor pe care o ilustreaza tot mai apasat. Lumea satului, cu toate elementele ei concrete si pipaibile, e din ce in ce mai puternic asimilata zonei imaginarului, fiind reprezentata de cei de odinioara („batranii”) si de simboluri aproape livresti ale apartenentei: dealuri, padure, frunza verde. In schimb, lumea cartilor („Numai himerele, o, himerele/ isi mana peste dealuri/ caii verzi”) e tot mai prezenta pana la o vecinatate fantasmatica familiara. Oamenii cu care intra in vorba poetul sunt nu atat cei ai satului, cat mai ales cei din/de carti: Don Quijote, Ulise, Hemingway, Shakespeare, Jules Verne, Columb, Socrate, Gutenberg. Cu ei isi masoara castigurile. Si tot cu ei singuratatea scribului („Atatia scriem/ cati frunzele padurii/ desi banuim/ ca nu suntem cititi. […] Viata triumfa/ dincolo de slove,/ ne accepta greu,/ nu prea suntem de-ai ei”).

In huruitul subteran al versurilor, dialogul se poarta, dupa scenarii originale, cu poezia populara, cu Eminescu sau cu Blaga. De la ei a invatat carte si prin ei a cunoscut, poate (indoiala e uimitor de expresiva!), fericirea: „Daca am fost vreodata pe deplin fericit… nu stiu sa fi fost…, dar daca am fost vreodata fericit am fost atunci cand am citit o carte buna” (spune in interviul deja pomenit). Dealurile si cartile sunt fundal si pentru o poezie de dragoste (cand melancolic-inocenta, cand apasat senzuala), pentru alta cu accente satirice, pe teme sociale ori politice (poetul fiind la curent cu tot ce se intampla la noi ori in lumea larga: „multimea/ dughenelor de azi/ zidite din pancartele/ lozincilor de ieri” sau „Minunile spre care/ voiai sa te duci/ ti le aduc in casa/ undele lui Hertz,/ nu in intregime/ dezinteresate…”), dar si pentru poezia strabatuta de un fior thanatic deslusit in versuri memorabile („Dupa ce trecut-am/ prin porturile toate/ si croaziera s-apropie de capat/ vedem cum/ din cate busole ne-au fost date/ aproape niciuna nu ne arata nordul”; „O, gara, gara…/ unde va trebui sa coboram”).

Tarania aristocrata a lui Vasile Dancu se rosteste printr-o voce care merita auzita. Ea s-a construit, poem dupa poem, ca semet far intre dealuri, gata sa talmaceasca, dar si sa rastalmaceasca rosturi pentru tot ce poarta cu ele vanturile valurile.

* * *

Vasile Dancu s-a nascut in comuna Runcu Salvei din judetul Bistrita-Nasaud la 11 mai 1939. Autodidact. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. A publicat urmatoarele volume: Cantece, 1974; Gravuri lapidare, 1990; Simple propozitii, 2001; Simple propozitii, editia a II-a, 2007; Slove rurale, 2009; Cantece, antologie, 2012.